Întrebările Ninei

Nina Cassian, poetă autointitulat-decadentă, versificatoare realist-socialistă, pictoriţă amatoare, ucenică în ale teatrului la Beate Fredanov şi Al. Finţi, pianistă, compozitoare, elevă a lui Th. Fuchs şi Mihail Jora, pe numele ei complet Renée-Annie Cassian-Mătăsaru, o femeie de un şarm şi un succes la bărbaţi invers-proporţionale cu urâţenia ei fizică, actuala soţie a fostului director al Filarmonicii din Brooklyn, un filon de amintiri şi sinceritate declarată, a fost ieri invitata Marinei Constantinescu, la Nocturne, pe TVR1.
N-am apucat decât finalul. Trei întrebări. Atât. Care au fost, cu aproximaţie, următoarele: 1. "S-au schimbat oamenii de când aţi plecat din ţară, în 1985? Bărbaţii şi femeile?" Era, se înţelege, necesar de precizat că despre bărbaţi şi femei e vorba, nu şi despre copii, care nu s-au schimbat între timp, deci nu fac obiectul unei întrebări atât de subtile. 2. "Mai găsiţi timp, în vârtejul ăsta cotidian, să priviţi înăuntrul fiinţei dumneavoastră?" O întrebare de toţi banii, aceasta, rumegată parcă de un copil de clasa a V-a, să-şi încuie profesorul la lecţii. 3. "Cum e relaţia asta între bărbat şi femeie? Legătura asta?" Mai lipsea s-o întrebe "Ce faceţi?", dar, sigur, asta se întâmplase deja la începutul emisiunii, fiindcă am văzut-o petrecându-se cu alţi nefericiţi invitaţi.
Să ai o asemenea personalitate în studio, un reportofon viu al unor vremi dispărute, repet!, un filon, un monument de amintiri, iar tu să-i pui nişte întrebări, la fel de potrivite şi pentru un inginer de textile-pielărie plecat din ţară înainte de revoluţie, nu face decât să-mi confirme că televiziunea de la noi e Dumnezeul comodităţii şi al lenei.
Că în capul realizatorilor şi moderatorilor (atunci când nu sunt puşi pe confesiuni cu ton şoptit şi pe filosofare) bate vântul şi e o linişte mai ceva ca prin strungăreaţa Marinei Constantinescu, care pretinde pe generic că e de amândouă, şi realizatoare, şi moderatoare.

Costul democraţiei

Duminică, voi vota iarăşi cu Uniunea Lipovenilor, cu Frontul German din România sau cu cine n-oi fi auzit niciodată până atunci (partidul ecologist-extremist, conservatori-progresişti, democrat-socialişti, orice). Mare regret că nu-l mai pot alege pe László Tőkés, cum s-a întâmplat la europarlamentare, când vreo 1300 de ieşeni l-au votat, just for fun.
Şi voi face asta not out of spite, cum zice americanul şi-mi place mie, ci pentru că uite (aici) cât costă democraţia. Iar eu n-am de gând să le ofer niciunuia ocazia să-şi recupereze banii pe spinarea mâinii mele introductoare de vot în urnă.

P.S. Iată, 6000 de euro pentru un botez neortodox. Te-apucă, pe bune, toată greaţa:

Ştiaţi că...

După ce Olanda spulbera campioana şi vicecampioana mondiale, plus România, în grupele Euro 2008, favorită la casele de pariuri rămânea, spre stupoarea comentatorilor TVR, tot Spania, care obţinuse acelaşi număr de puncte, însă deloc convingător, în opinia lor...
După ce CFR Cluj bătea Roma în deplasare şi remiza cu Chelsea, iar Bordeaux pleca umilită din primele două meciuri (0-4 şi 1-3), aceleaşi case de pariuri le rezervau clujenilor, la sfârşitul campaniei, ultimul loc în grupă. Spre indignarea comentatorilor Pro TV...
Atât am avut de spus. Numai că, să fiu comentator, de-acum înainte, tare i-aş crede. Că la ei, la pariuri, e pe bani. Nu pe sentimente.

Seinfeld vs. Larry King

Se poate să ştiţi filmuleţul. Dacă sunteţi youtuberi, la sigur... Eu mi-s mai încet şi abia acum am dat de el. E o secvenţă cu Jerry Seinfeld, întrebat la Larry King, de către Larry King, dacă serialul său a fost anulat, ori dacă a renunţat la filmări de bună-voie. Atunci când a renunţat, în 1998.
Reacţia lui Seinfeld a fost privită de unii (aici) ca o dovadă de disproporţionată aroganţă. Pentru mine, e o doar reacţie organică, naturală. Fiindcă e bizar şi nedrept ca până şi unul din marii jurnalişti ai Americii să calce în păcatul presei mondene, acela provocării interlocutorului cu orice preţ. Al ciobirii statuilor, al lui "hai, dom'le că n-o fi el aşa mare sculă", al lui "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot trebuie să rămână".
Enjoy:

Bună seara în oraş

Astă-seară, mă întorceam de la lucru, pe la opt şi jumătate, poate un pic după... Urc într-un maxi-taxi, la capăt de linie. Şoferul lipseşte, dar uşa microbuzului e deschisă pentru călători. Înăuntru - luminile stinse, întuneric, geamurile aburite şi o atmosferă iernatică, de personal de clasa a doua, înaintea plecării din haltă. O bătrână îmbrobodită şi sacoşele ei, pe scaunele de după şofer, şi doi băieţaşi de cartier, puţin mai în spate. Linişte... Doar scârţâitul murdar al banchetei, când mă aşez eu...
Apoi, mai urcă cineva... Un bărbat... Care dă solemn bună seara... Bună seara, în oraş!!! Până să mă dezmeticesc, ceva din sentimentul ţărănesc al fiinţei mele mă împinge să-i răspund. Din vârful buzelor. Eu şi bătrâna...
Mi s-a părut un gest de o generozitate umană fantastic. Într-un oraş în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nici nu vrea s-o facă. Într-un oraş pe care tot mai mult îl străbaţi (înspre serviciu, înspre casă), decât îl locuieşti, tu să dai bună seara. Un gest gratuit şi fără speranţă. Asemănător, pentru mine, cu cel al necunoscutului de la balcon, care îşi întinde spre K. braţele, înaintea execuţiei, printre ruine.
Nu m-am mai putut gândi apoi decât la asta. Obsesiv... Până la prima staţie, când microbuzul s-a căptuşit de lume, iar eu am refuzat, fie şi în gând, să cedez locul vreunei femei cu bagaje...

Fapt divers

În 1927, Partidul Comunist fusese scos de multişor în afara legii. A fi membru de partid în acele vremuri era un lucru incomod. Era, hai să-i zicem, pe puţin, out-of-fashion. Comuniştii pretindeau că Basarabia e, de drept, a Uniunii Sovietice, mai organizau în sensul ăsta şi câte-un atentat terorist, cei mai mulţi erau unguri şi evrei (sau de-amândouă), iar vecinii bolşevici nu se arătau nici ei prea prietenoşi.
Aşa că, presa din România, atunci când nu se ocupa de periculoşii adventişti ori de sporul demografic îngrijorător (ring a bell?) al evreilor, mai bătea puţin în ciocoi. Scuze! ...În ucigaşii de ciocoi.
Pe prima pagină a Universului din 8 martie 1927, sub titlul Agravarea boalei lui Stalin, am dat peste următoarea ştire: "Riga, 5. Din Moscova se anunţă că medicii specialişti germani au renunţat să opereze pe Stalin. După părerea medicilor, Stalin nu mai are mult de trăit."
O ştire despre ce şi-ar fi dorit, mai degrabă, redactorul să se întâmple, decât o ştire de presă. Dar e o ştire care-mi face şi acum inima să tresară la gândul că ar putea fi adevărată. Mă văd în primăvara anului 1927, cu papion, monoclu şi mustaţă, şi, Doamne!, încă mă rog să fie cât mai adevărată!

Strada Verzişori

Luni seara mă uitam la un reality-show autohton şi am zărit în cadru că, pe locul în care se petrecea încăierarea (sau ce-o fi fost acolo), era un indicator spre strada Verzişori. Având mintea odihnită, nu m-am zdrobit prea tare să aflu ce-i cu ea. M-am gândit la ecologişti, la dolari, la orice, doar la semnificaţia reală, nu.
Întâmplarea a făcut ca ieri să dau în reportajele lui Geo Bogza, din Anii împotrivirii, peste următorul text: "Pe cheiul Dâmboviţei, aproape de Abatorul care le furnizează materia primă, se întind tăbăcăriile; un întreg cartier. Sunt vreo zece fabrici, aşezate una lângă alta, majoritatea având poarta pe strada Verzişori. Strada Verzişori! Cred că n-are pereche în Bucureşti. Lungă, bolovănoasă, se târăşte printre două şiruri de clădiri înalte, posomorâte. Dinăuntrul lor se aude tot timpul un zbârnâit puternic, ca de aeroplan. Nu sunt decât maşinile care preseză talpa. Sus de tot, câteva ferestre prin care se văd atârnând de grinda podului, într-o imagine macabră şi grotescă, pieile puse la uscat. Par monştri spânzuraţi. Strada Verzişori e rezervată exclusiv tăbăcăriilor. Nici un om care n-are legătură cu ele nu se aventurează pe aici. De aceea, în orele obişnuite ale zilei, când nu intră sau ies lucrătorii, strada Verzişori e cu desăvârşire pustie. Ţipenie de om. Numai zbârnâitul perseverent şi sunetele de piei spânzurând la ferestrele superioare. Iar uneori în poarta fabricii, călare pe prag, o apariţie masivă şi mustăcioasă, cu un castron de postav maro pe vârful capului: portarul albanez. Dacă eşti lucrător şi vrei să ieşi, sau dacă nu eşti lucrător şi vrei să intri, nu se poate. Mustăciosul păzeşte cu priviri încruntate, pline de duşmănie. Aşa se prezintă strada Verzişori de la un capăt la altul. Pustie, dezolantă, cu porţi mohorâte, cu acel zbârnâit strident care te face să bănui că înăuntru se petrec lucruri penibile, ca într-un loc de supliciu. Un miros acru de borhot industrial pluteşte în aer. Şi într-o bună amiază la ora patru, bolovanii străzii răsună de hurducăturile unei căruţe. Vine din partea cealaltă, gemând sub greutate, trasă de un singur cal. Un om lat în spate, voinic, dar murdar şi puţind a hoit, o conduce. Vine de la Abator, încărcat cu piei proaspete, de abia jupuite de pe trupul animalelor. Cum sunt aruncate una peste alta, cele câteva zeci de perechi de coarne ce împung aerul dau căruţei înfăţişarea unui monstru greoi ce s-ar îndrepta spre prada fără scăpare. Nu sunt închişi acolo, în curtea fabricii, câteva sute de lucrători galbeni, lipiţi pe lângă ziduri? Nu spre ei se îndreaptă oare mătăhălosul monstru? Când poarta se deschide şi namila intră greoaie, nu se aude un vaier prelung, o lamentaţie dureroasă ce vine parcă din infern?"
Abia după asta, am mers la dicţionar, Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, ca să mă lămuresc că denumirea străzii vine de la un corp al armatei române, anume vânătorii, care a luptat în războiul de independenţă.
Iată la ce e bună cartea câteodată! Îmbogăţeşte timpul petrecut uitându-te la reality-show-uri tâmpite. Cel puţin asta.

Chipul ceţii şi al nopţii

Un individ închircit, îmbrăcat la papillon, într-un frac negru, cu craniul diform, aproape chel, şi umeri inegali, stă pe terasa depopulată, pustie a unui cazino. Pahare de cristal, feţe de masă imaculate, puţin umflate de vânt, scaune cu spătar arcuit. Într-o frapieră, zace la răcit o şampanie desfăcută. Pare că-şi aduce aminte de ceva. În cadrul următor, aflăm că se gândeşte la viaţa sa de prizonier într-un lagăr de concentrare.
Secvenţa descrisă mai sus e din Falsificatorii, Die Fälscher, câştigătorul Oscarului pentru film străin pe anul trecut. E cam singura rămasă în cap după ce l-am văzut. Dar are meritul de a mă fi reîndreptat spre documentarul lui Alain Resnais, Nuit et brouillard. Un documentar de jumătate de oră. Melodramatic în comentariu, inadecvat în alegerea muzicii de fundal, de neuitat prin imaginile sale. Cele ale şirului de latrine în zig-zag, ale hambarului ticsit cu păr de femeie, ale căpăţânilor de om adunate în lighenul pentru rufe.
Întreg filmul, mai jos:



P.S. Să nu uit! Încă o dată, mi se arată că monopolizarea discursului despre evrei, ca unice victime ale holocaustului, e o invenţie mai recentă. În 1955, când Nuit et brouillard era făcut, despre evrei nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt. Pare atât de straniu, chiar xenofob, acest lucru astăzi.

Căcat Unirea - Unde-s mulţi, prostia creşte

În 2003, la apariţia primei reclame la, pe atunci, "coniacul" Unirea, Andrei Gheorghe scria în Academia Caţavencu un articol prin care profețea eşecul acestei campanii publicitare. Câteva săptămâni mai târziu, după ce vânzările crescuseră spectaculos, revenea cu un material auto-critic, recunoscând că mârlănia a învins. Că reclama infectă îşi găsise publicul pe măsură. Şi că lipsa de gust estetic se confundă cu lipsa de gust. La sensul propriu, căci, cum altfel, decât prin lipsa papilelor gustative, poţi înghiţi aşa otravă.
În 2008, adică acum, reclamele în acelaşi gen s-au înmulţit copleşitor (Babanu', Cava D'Oro, Crai, Kamarad, Muscatel). Publicitarii au identificat un grup ţinţă care lipseşte din telenovelele autohtone şi din sitcomurile de râs de pe ProTv: ţăranul român de la oraşe şi sate.
Totuşi, dintre toate, cea mai iresponsabilă, mai tâmpită şi mai de neam prost vine tot de la Unirea. Cea cu situl arheologic.
Noroc cu CNA-ul, că veghează şi a interzis clipul caţavencilor despre Lista candidaţilor pătaţi. Uff, acum sunt mult mai liniştit.

Sub diagnosticul de bandit

Dan C. Mihăilescu face azi o recenzie la cartea doctorului Nicu Ioniţă, din Paşcani, despre fenomenul Piteşti.
Pe doctorul Ioniţă l-am intervievat şi eu pentru lucrarea de licenţă. Promit ca într-o zi să transcriu aici întreg dialogul. Atunci se va lămuri şi titlul pus postării de faţă.

"Mărarul" campioanei

Am să fiu răutăcios, dar, probabil, celor de la Gazeta Sporturilor li s-au epuizat mârlăniile şi mâncătoriile din fotbal, de au pus pe prima pagină un articol despre o atletă. Şi nu despre una tinerică-zglobilie, care să fi pozat goală (mă rog, în costum de baie) pentru Sports Illustrated, ci despre una de 61 de ani, campioană olimpică la Tokio, tocmai în 1964.
Un articol, plus un editorial al lui Cătălin Tolontan (singurul care se mai uită la aşa subiecte) despre Mihaela Peneş, fosta aruncătoare de suliţă, rătăcită acum pe drumurile dintre mănăstiri şi azilul din "sectorul 4, pe Şoseaua Berceni, după spitalele nr. 9 şi 10", cum ne spune textul, presupunând că toţi cititorii cunosc Bucureştiul.
Am s-o spun clar. Nu ştiu cine-i Mihaela Peneş. Nu ştiu nici măcar cine-s Lia Manoliu şi Iolanda Balaş, deşi despre ele s-a mai vorbit, iar în cazul primei chiar există un stadion, pe care se joacă fotbal, cu numele ăsta. Am auzit că au fost toate nişte mari campioane, că au purtat stindardul României pe cel mai înalt catarg, că ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români şi alte poveşti din astea. Aşa o fi. Aşa să fie.
Ce am eu în ochi, în minte despre ele sunt doar câteva imagini, câteva fotografii, câteva instantanee. La Lia Manoliu îmi amintesc maioul ei bărbătesc, nepotrivit posturii Discobolului lui Myron. La Iolanda Balaş sunt contorsiunile nefireşti, inumane de săritură peste ştachetă. Iar despre Mihaela Peneş tot ce-mi vine-n cap sunt secvenţele exploatate de Romtelecom pentru a-şi face reclamă pe timpul Olimpiadei de la Sydney, din 2004. Secvenţe în care Mihaela Peneş aruncă pentru medalia de aur şi din care eu am reţinut doar că avea păr la subraţ.
Dacă asta e tot ce rămâne din memoria unui campion, acum, când performanţele i-au fost depăşite în timp şi în centimetri, atunci efortul e în zadar. Dintr-un campion, câteva fire de "mărar", într-un creier bolnav... Dintr-un om obişnuit, cu cât mai puţin?

Odă neterminată pentru un regizor de geniu

Bântuit de mirajul unui film peste care nu mi-am pus încă ochii, dar despre care mi s-a istorisit ca-ntr-o poveste - Piesă neterminată pentru pianina mecanică... Derutat de impactul cu o operă oarecum minoră (Fără martori) - primul film pe care i l-am văzut... Intrigat, dar şi fascinat (ca de moartea unui uriaş caşalot) de eşecul hollywoodian al Bărbierului din Siberia... În sfârşit, copleşit de biografia sa aproape imperială, de rolurile măiastre din Gară pentru doi şi Fata fără zestre, dar mai ales de întunericul la amiază pogorât de tulburătorul Soare cu dinţi... Pe toate astea la un loc le-am retrăit urmărind Svoy sredi chuzhikh, chuzhoy sredi svoikh (Acasă printre străini, străin printre ai tăi), filmul lui Nikita Mihalkov care izbândeşte acolo unde, spre exemplu, Copiii din Arbat al lui Anatoli Rîbakov trece pe lângă.
Filmul ăsta, acest estern sau borş-western, cum a mai fost impietat, ne spune un lucru simplu: în preajma revoluţiei, prietenia şi dragostea sunt noţiuni dispensabile. În vreme de război, ele sunt substituite de ideile măreţe şi moarte. Ideologia ia locul sufletului, birocraţia - pe cel al aventurii, iar încrederea e anulată de (suspiciunea de) trădare.
Pun aici un link către site-ul de torrente de pe care l-am descărcat. Iar aici îl puteţi vedea direct pe YouTube, fără download. Subtitrarea e doar în engleză, dar filmul e mult mai antrenant şi mai reuşit decât aş putea eu să vă conving.

P.S. Iată de ce e Soare cu dinţi, şi nu Burnt by the Sun sau Soare înşelător, cum a mai fost tradus.
Şi iată aici oda pe care Nikita Mihalkov o merită cu adevărat.

Bucharest Witch Project

Nu doar chinezii şi turcii copiază produsele de succes. O fac şi românii. Iată! Blair Witch Project de Dâmboviţa.
Cel puţin două elemente fac de baftă toată regia. Unu: personajul Marian Tudose nu ştie ce-i butonul de record (întreabă la un moment dat: "de unde-l opresc, de pe ăsta roşu?"), dar vorbeşte cu naturaleţe despre zoom. Doi: unde or fi găsit studenţii ăştia, în 1995 (!!), blugi cu talia joasă?! Că ăia de se purtau pe-atunci îi trăgeai până-n gât şi-i legai ca pe cravată.

Insondabila uşurătate a fiinţei

Transcriu din Milan Kundera, Arta romanului: "La proprietatea lui Levin se întâlnesc un bărbat şi o femeie, două fiinţe solitare, melancolice. Se plac unul pe altul şi doresc, în secret, să-şi unească vieţile. Nu aşteaptă decât ocazia să fie singuri şi să şi-o spună. În fine, într-o zi se găsesc singuri într-o pădure, unde se duseseră să culeagă ciuperci. Tulburaţi, ei tac, conştienţi fiind că a venit momentul şi că nu trebuie să-l lase să scape. După o tăcere îndelungată, dintr-o dată, femeia, contra voinţei sale, inopinat, începe să vorbească despre ciuperci. Apoi, mai urmează o tăcere, bărbatul îşi caută cuvintele pentru declaraţie, dar în loc să-şi mărturisească iubirea, din cauza unui impuls neaşteptat, începe să vorbească el însuşi despre ciuperci. Pe drumul de întoarcere, vorbesc despre ciuperci, neputincioşi şi disperaţi, căci ştiu că nu-şi vor dezvălui niciodată iubirea. Întors acasă, bărbatul îşi zice că nu şi-a exprimat sentimentele din cauza iubitei lui decedate, a cărei amintire n-o putea trăda. Dar noi ştim prea bine: e un fals motiv pe care-l invocă doar pentru a se consola. [...] Acest mic episod foarte frumos este un fel de parabolă a uneia din cele mai mari realizări ale romanului Anna Karenina: scoaterea în evidenţă a aspectului a-cauzal, incalculabil, chiar misterios al actului uman."
Remarcabil fragment, zic şi eu. Cu un lucru nu pot fi de acord numai. Dacă tot se găseşte explicaţia în timiditatea, în delicateţea personajelor, cum mai poţi atunci număra episodul ăsta între cele "a-cauzale, incalculabile, misterioase ale actului uman"?
După mintea mea, un act uman a-cauzal este, de exemplu, cel al jucătorilor români de fotbal, care se adună câte patru în jurul mingii la o lovitură liberă, ca pentru a o descânta, deşi doar unul are dreptul şi posibilitatea să dea în ea.
La fel, incalculabil e gestul autorităţilor române de a declara, înaintea oricărei anchete, ca ne-antisemit cel mai mare act de vandalism comis în vreun cimitir din România (întâmplător, doar întâmplător, zic ele, unul evreiesc).
Iar misterioasă poate fi numai hipnoza în care am căzut (şi n-am reuşit să-i evadez) când l-am văzut pe Dan Diaconescu despicând cu gravitate şi minuţie criminalistică un sac de cartofi pe masa de la OTV, ca pe o probă de netăgăduit în cazul unui omor.
În sfârşit, a-cauzală, incalculabilă, misterioasă, insondabilă, toate la un loc, mi se pare raţiunea pentru care unii îl cred pe Vadim atunci când spune că, dacă el a turnat la Securitate, a făcut-o pentru binele ţării, iar, dacă Ion Cristoiu l-a turnat pe el, a făcut-o dintr-o pornire criminală. Că a existat o Securitate bună şi una rea, asta e ideea vehiculată, doar nu e Vadim primul care să inventeze roata (de tortură) în acest sens.

P.S. Fără nici o legătură cu subiectul de până acum: un articol rătăcit despre riscurile alegerii lui Obama la Casa Albă. Un articol al unui autor pe care nu-l admir deloc pentru atitudinea sa politică, căci îi afectează dezastruos scrisul, dar care merită tot respectul pentru libertatea gândirii şi pentru curajul de a dărâma statuile idolilor.
Un articol opus total celui al unui autor pe care îl admir fără rezerve.

Limbăswelt

Există un element pe care l-am uitat când am vorbit despre diplomaţi (în sensul originar, de purtători de diplomă). E o obsesie de-a mea, n-am ce-i face.

Niciodată un diplomat nu se legitimează în ochii unui semen de-al său prin titlurile, diplomele, onorurile deţinute. În astfel de situaţii, şi unul, şi celălalt sunt în fundul gol. Chiar de s-ar lăuda cu mărimea şi grosimea mădularelor lor, n-ar avea pe cine să păcălească, amândoi deţinând acelaşi centimetru în recuzită.
Altceva conferă putere, autoritate, prestigiu unor astfel de personaje: Pilele, Cunoştinţele, Rubedeniile.
Crescuţi într-un mediu viciat, avansaţi pe căi sulfuroase, parveniţi, nu prin muncă, ci prin intrigi, combinaţii şi viclenii, pentru diplomaţi nu există Lebenswelt (lumea concretă a vieţii, la Husserl, parcă) , există doar Limbănswelt (lumea tot mai concretă a cumătriilor).

De ziua alegerilor în SUA

Un film de rutină pentru New York Times, o sarcină de serviciu, probabil.
Dacă aşa înţeleg ăştia să-şi facă treaba de zi cu zi, suntem muuult departe. Bine, e N.Y. Times, veţi zice, dar nici un ziar/televiziune din România nu a reuşit ceva asemănător, nici măcar prin reportajele lor de excepţie. Apoi mai e un lucru, subiectul pe care îl au de tratat (alegerile din SUA) e nefertil. Până la urmă, cât de spectaculos îl poţi aborda (cinematografic vorbind)? La noi, subiectele fabuloase sunt pe tot gardul, dar cei de la TV preferă să facă Ştirile de la ora 5.

P.S. Fiţi cu ochii pe fotografiile din film. Zic şi eu să mă aflu-n treabă, că, de fapt, nu le puteţi rata.

Book Design

Blog despre design-ul de carte. Ceva grozav! "Pour les connoisseurs" şi "pour les amoureux", desigur.

Somnul cu o mie de ochi (povestire)

Povestire scrisă de mine. Dintr-o regretabilă eroare, ea va apărea şi în numărul pe decembrie al Daciei Literare.

Cei de la Egophobia m-au anunţat abia acum câteva zile, pe când eram plecat într-o delegaţie. Şi imediat s-a şi ivit în revista lor. Îmi cer scuze celor de la Dacia, care au fost oneşti şi au anunţat din timp publicarea.