Chipul ceţii şi al nopţii

Un individ închircit, îmbrăcat la papillon, într-un frac negru, cu craniul diform, aproape chel, şi umeri inegali, stă pe terasa depopulată, pustie a unui cazino. Pahare de cristal, feţe de masă imaculate, puţin umflate de vânt, scaune cu spătar arcuit. Într-o frapieră, zace la răcit o şampanie desfăcută. Pare că-şi aduce aminte de ceva. În cadrul următor, aflăm că se gândeşte la viaţa sa de prizonier într-un lagăr de concentrare.
Secvenţa descrisă mai sus e din Falsificatorii, Die Fälscher, câştigătorul Oscarului pentru film străin pe anul trecut. E cam singura rămasă în cap după ce l-am văzut. Dar are meritul de a mă fi reîndreptat spre documentarul lui Alain Resnais, Nuit et brouillard. Un documentar de jumătate de oră. Melodramatic în comentariu, inadecvat în alegerea muzicii de fundal, de neuitat prin imaginile sale. Cele ale şirului de latrine în zig-zag, ale hambarului ticsit cu păr de femeie, ale căpăţânilor de om adunate în lighenul pentru rufe.
Întreg filmul, mai jos:



P.S. Să nu uit! Încă o dată, mi se arată că monopolizarea discursului despre evrei, ca unice victime ale holocaustului, e o invenţie mai recentă. În 1955, când Nuit et brouillard era făcut, despre evrei nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt. Pare atât de straniu, chiar xenofob, acest lucru astăzi.