Imponderabilitate cu mănuşă şi sfeşnic

Două momente magice din existenţa filmului.

1. Fragment din Solyaris... Computerul ce dirijează o navă spaţială către o planetă necunoscută anunţă că, pe parcusul zilei, din nu-ştiu-ce motiv, persoanele aflate la bord se vor confrunta cu un moment de imponderabilitate. Apoi minutele trec, tu uiţi, personajele filmului poate că fac la fel... Însă...



2. Prima ieşire a unui om în spaţiu. Ed White pluteşte zeci de minute în aceeaşi imponderabilitate, necontrolat, năuc, în timp ce Pământul roteşte de-a latul întregului Ocean Pacific. Din Insula Fiji până în Hawaii... Undeva către sfârşitul minutului 5 al filmuleţului de mai jos se vede o mănuşă, rătăcită de unul din astronauţi, cum îşi ia zborul, îmbătată, şi se pierde pentru totdeauna în infinit. E un moment cenzurat deseori de NASA în documentarele sale: această clipă perfectă de slăbiciune omenească...

Superstiţia ca formă de salvare

Închisoarea de la Sighet e în mijlocul oraşului. Înainte de primărie, pe stânga (mă rog - dacă vii din partea cealaltă - după primărie, pe dreapta). Sediul Securităţii din Iaşi, în anii 50, era pe Bulevardul Copou, mai jos de Universitate...

Să susţii că oamenii din oraş n-au ştiut de crimele, de strigătele de ajutor, de schingiuţii dinăuntru mi se pare o lucrătură împotriva firii.

Când zidul de execuţie şi miradorul de la Sighet numai nu se prăbuşesc în strada publică, când sângele celor omorâţi se scurge sub trotuar, iar mirosul prafului de puşcă le pătrunde orăşenilor în case, a pretinde, după formula folosită şi în cazul lagărelor de concentrare, că "nu s-a ştiut", e o complicitate.

Complicitate la furt. Nu la crimă, doar la furt. Cel al memoriei. Până la urmă, oricât de intransigenţi am fi, de crimă nu putem acuza pe nimeni şi nici n-avem dreptul. Căci oamenii, sub orice vremi, sunt datori să trăiască şi o vor face. Ba încă cu voluptate. Dovadă - poza de mai jos, a unor deportaţi în Bărăgan.

C-o sticlă de spirt, uiţi că acasă copiii n-au ce mânca, cu basca pe-o ureche, nu-ţi mai pasă de regimul politic care te-a aruncat în fundul pământului, de tenişii flenduriţi din picioare, de maţele care-ţi chiorăie.

Ba, cu ceva imaginaţie, transformi tot necazul în superstiţie, zici că aşa ţi-a dat Dumnezeu să trăieşti şi te convingi că, dacă ocoleşti pasajul de sub sediul Securităţii, o faci pentru a nu rămâne repetent, nu fiindcă acolo mor oameni, despre care nu vrei şi e mai bine să nu ştii.

Casa Ror, Iaşi - Sediul Securităţii în anii 50,
cu Gangul Repetenţilor, ocolit de studenţi -
astăzi, cum altfel?!, transformată în crâşmă

Jaf din jaf se face rai

"Oricine n-are maşină visează ca într-o zi să-şi cumpere una.
Şi oricine are maşină visează ca într-o zi s-o vândă,
dar n-o face, căci, odată vândută, rămâne fără...
Omului, mai mult decât oricărei alte fiinţe,
îi place să-şi adune pe cap toate probleme posibile.
Acesta e singurul motiv care-l determină
să vrea o maşină numai pentru el."

După Vyi, Blogofăt Film Distribution prezintă: o altă producţie de găsit (cu subtitrări, cu tot) numai pe Youtube. Beregis avtomobilya (Ai grijă la maşini!, în traducere aproximativă). Un film de Eldar Ryazanov, regizorul mult mai cunoscutelor (zic eu!) Gară pentru doi şi Fata fără zestre.
Mai multe nu vă spun, că mie, spre exemplu, îmi place să văd un film pe sufletul gol, fără intervenţii din afară. Have fun!

Partea 1:



Partea a 2-a:



Partea a 3-a:



Partea a 4-a:



Partea a 5-a:



Partea a 6-a:



Partea a 7-a:



Partea a 8-a:



Partea a 9-a:



Partea a 10-a:

Morţi şi Viy

Ruşilor le iese totul bine, de la cele dintâi încercări. Muzică, literatură, film, nu contează...
Iată, primul lor horror-movie, Viy (1967):

Partea 1:



Partea a 2-a:



Partea a 3-a:



Partea a 4-a:



Partea a 5-a:



Partea a 6-a:



Partea a 7-a:



Partea a 8-a:

Anul acesta i se pregăteşte un remake de limbă engleză. Cu un buget de proporţii şi regizor rus. Om trăi şi-om vedea. Sau, în nota filmului, om muri şi-om vedea... Trailerul, mai jos:

Nuntă degeaba

Horaţiu Mălăele e actor (de geniu), poet, regizor de teatru, mai nou - de film, caricaturist şi cine mai ştie câte altele. Dintre toate, ocupaţiunea care se face cel mai bine simţită în Nunta mută e ultima. Căci filmul ăsta, în ansamblu şi în amănunt, e o mare caricatură. Nimic mai mult.
O dată cu el ne întoarcem, nu în anii 50 (nici o legătură, Doamne păzeşte), ci în paleoliticul postrevoluţionar, când filmele erau căznite, fără vreo idee epică, metaforicoidale, făcute să (răz)bată în ciocoi şi nu în pupila ori corazon-ul spectatorului.
Această Nuntă a lui Mălăele (ca să imit umorul din film) nu e doar mută, ci şi futută, şi cu viţica pierdută. E degeaba, e ca să se afle în treabă. Toată miza spectacolului sunt, până la urmă, replicile isteţe... O curvă bătrână spune fără s-o întrebe nimeni: "Eu am lucrat la poştă. La poştă taxam cu cuvântul, şi acasă cu centimetrul." Apoi: "Mie îmi plac discuţiile scurte şi futaiurile lungi."
Dialogurile ţăranilor sunt dominate de lait-motivul "du-te-n mă-tă", iar Valentin Teodosiu glumeşte cu fii-sa, alintând-o curvă, după ce află că s-a tăvălit în ovăz cu a' lu' nu-ştiu-cui. Am impresia că, dacă Horaţiu Mălăele s-a născut la oraş şi nu avea de unde şti, apoi nici Moromeţii sau Ion n-a citit, sau, dac-a făcut-o, nu i-a folosit la nimic: ţăranul român îşi călca fata în picioare, o omora cu lopata, căci ruşinea de a-şi fi pierdut fecioria înainte de (promisiunea de) nuntă era a lui, nu a fetei - pe el îl batjocorea satul. Dar, mă rog, să-i acordăm (abuziv) acestui episod dreptul de licenţă artistică. Deşi mai sunt şi altele, la fel de dubioase: în primăvara lui '53, după cea mai înfiorătoare iarnă din istoria recentă (niţică documentare n-ar fi stricat), la începutul lui martie, vedem iarbă verde, frunze pe copaci, ţărani zburdând în mâneca scurtă şi hambare pline cu grâu, să aibă mirii unde se copula stupido-metaforico-alegoric. Apoi, pentru o nuntă de 20 de persoane, socrul mic taie 4 porci, enşpe găini, aduce butoaie cu vin. De unde, Dumnezeu!?
Ce e însă grav, de neiertat la film, sunt comuniştii satului: nişte nătăfleţi luaţi la bâză de ceilalţi, nişte împiedicaţi, nişte bâlbâiţi. Singura lor legătură cu Marx (fraţii, nu Karl) se petrece în timpul unei proiecţii publice, când asistăm, la propriu, la o inutilă secvenţă de spectacol mut.
Fără să vrea, sper!, Mălăele obţine, la final, efectul invers celui declarat (realizarea, printre altele, a unui film despre dictatură şi Adevăr). Făcând din ruşi unicele personaje venale, monstruoase, criminale (ei, şi numai ei, distrug nunta cu tancurile şi rad localitatea de faţa pământului; activistul satului e o victimă, el îşi ia palme de la soldatul ce anunţă moartea lui Stalin), regizorul Mălăele se suprapune în discurs chiar cu cei pe care aici vrea să-i denunţe. Adică cu comuniştii (pot spune aşa, că dacă a suportat pelicula asemenea creaţie, de ce n-ar îndura şi html-ul o dublă cacofonie?)...
Păi, nu se chinuie Vadim, Păunescu şi vocile lor tunătoare, de vreo 20 de ani - acuşi, să catadicsim a pricepe că vina pentru ororile din anii 50 o poartă puterile occidentale, ele au lăsat Crima să se petreacă. Hai, cel mult, să zicem că responsabilitatea a fost a ruşilor, a evreilor şi maghiarilor: ei deţineau funcţiile în Partid, Dej doar se ştie că era chinez... Se dau peste cap să înţelegem, vorba lui Lucian Pintilie, că românu-i om blând, dom'le. Blând, blând, dar cu ce preţ?...
Până la urmă, ce vrea domnul Mălăele, că mă şi enervez, care e drama Nunţii lui? Că se iroseşte aşa o frumoasă iubire (toată numai bulăneală şi futai), că pun ruşii satul la pământ? Aşa... Şi?... Ruşii au plecat în '58. Să înţeleg că restul de 31 de ani de comunism, cu românaşii noştri la putere, a fost mişto?...
Apoi... Drama României? Adevărul despre dictatură promis de film? Că mâncau ţăranii câte o cincime de porc la o singură nuntă, fără a socoti şi găinile, că stăteau la crâşmă şi se înjurau de mamă taman în timpul cruntei foamete din '53?
Nu! Drama, nenorocirea, tragedia întregii daraveri e că au existat vremuri cumplite, crâncene, de neconceput... Iar drama mea personală e că am pierdut o oră-jumătate uitându-mă la cum a făcut film Horaţiu despre (Mălă)ele.

Figuranţii de pe listă

Dintotdeauna am trăit o inexplicabilă şi fatală nostalgie pentru o epocă istorică pe care nu am apucat-o - anii 50 în România comunistă. Inexplicabilă, fiindcă nu am reuşit să pricep nici o clipă de unde-mi (de)vine sentimentul; spre exemplu, prima dată când el s-a făcut simțit nu aveam mai mult de 14 ani şi tot ce ştiam despre perioada stalinistă era luat din Moromeţii 2 şi Cel mai iubit dintre pământeni. Apoi - fatală, fiindcă mi-a dirijat viaţa: m-a determinat să dau la Istorie, să-mi aleg specializarea şi, într-o anume măsură, şi cariera (?!)...
Îmi place să cred despre mine că, dacă aş fi trăit acele vremuri, aş fi fost fie un mare ticălos, fie un mare martir. Deşi, cel mai probabil, n-aş fi fost de niciuna, cum nu sunt nici acum... Dar omul e dator să viseze, he, he, he...
În toţi aceşti ani, de neînţeleasă nostalgie (insist să-i spun aşa), în care, de la lipsa de material documentar, am glisat înspre abundenţa lui necontrolată, am trăit cu un vis: să se facă o reconstituire artistică a perioadei, să se scrie sau să se filmeze Moromeţii epocii staliniste, dacă putem zice aşa. N-are mai are nici un rost: visul nu mi s-a împlinit. Cea mai fidelă reconstituire rămâne a Malvinei Urşianu din 1987, Figuranţii.
Un film cu o impecabilă scenografie, cu destine închipuite parcă de Călinescu pentru Scrinul negru, un film care spune tot ce se putea spune despre stalinism în anii 80... Şi de-atunci încoace, dacă ţinem cont că altceva mai mult nici nu s-a mai spus. Poate doar Zodia scafandrului de Mircea Nedelciu şi, cu maximă indulgenţă, Undeva în est a lui Nicolae Mărgineanu să merite a fi amintite în sensul ăsta.
Pe lista filmelor bune de dinainte, atît de subţire oricum, alături de Moara cu noroc, Reconstituirea, Iacob, Duminica la ora 6 (aproape uitat şi el că, deh, e film cu comunişti)..., eu (eu, căci, până la urmă e o chestiune şi de gust) aş adăuga, fără să clipesc, Figuranţii, povestea aristocraţilor de după război, condamnaţi să confecţioneze pungi din hârtie pentru a supravieţui şi să joace în filme roluri decorative, singurul loc, în afara Canalului, unde chipurile lor nobiliare mai aflau căutare...

P.S. Aştept cu interes să văd Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele (şi pân-atunci nu cred nimic, nu, nici pe Alex. Leo Şerban), chiar dacă ideea de la care pleacă o bănuiesc a fi falsă: Stalin a murit în martie, pe data de 5. Iar Paştele, în 1953, a picat pe 5 aprilie, dacă n-am greşit eu calculul. Deci nunta din film nu putea avea loc nu din cauza regimului, ci a bisericii, că era post. Dar mai știi...

Cei care vor să vadă Figuranţii să-mi spună, că nu reuşesc să mai dau de torrentul de pe care l-am luat.