"Nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart"

În 1996, Roger Garaudy, cândva un apreciat autor marxist-leninist, îşi vărsa în cap toată presa şi intelighenţia din Franţa pentru publicarea Miturilor fondatoare ale politicii israeliene. El şi Librăria românească din Paris - singura dispusă să-i pună la vânzare cartea.
Afirmând că noţiunea de "genocid", aplicată de tribunalul de la Nüremberg realei tragedii din al doilea război mondial a poporului evreu, e la fel de valabilă şi în cazul altor naţiuni atacate de nazişti şi negând caracterul ritualic (de holocaust - foc sfânt) al crimelor, Garaudy sfârşea prin a fi primul condamnat la amendă penală pe baza "articolului Gayssot" la legea presei din 1881: "Vor fi pedepsiţi [...] cei care contestă existenţa uneia sau mai multora dintre crimele contra umanităţii aşa cum au fost ele definite de articolul 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg". Propus de un membru al Partidului Comunist Francez şi adoptat în 1990, acest amendament îi refuză cetăţeanului francez dreptul de a se îndoi, de a critica, de a supune judecăţii sale un fapt istoric. Nu întâmplător e acesta, dar (va) putea fi şi altul.
Partea cu adevărat dureroasă a evenimentului e că, sub o formă sau alta, acest amendament funcţiona în întregul Occident încă de dinainte de 1990. Doar că nescris, iar pedeapsa nu era penală, ci comunitară (excomunicară, să fiu precis).
În comunism, cândva, a nu te îndoi de politica oficială era privit de cei din jur ca un gest de supunere, în cel mai bun caz, de prostie. În democraţiile vestice, în ziua de azi, a face acelaşi lucru echivalează cu o sinucidere (socială). Să spui, vorba abatelui Pierre, susţinătorul lui Garaudy, că "nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart" este, de multe ori, un act de antisemitism.
Iar principiul ăsta se face observat cel mai uşor în artă, acolo unde şi poţi fi desfiinţat cel mai uşor. În romane, în filme, evreii au dislocat repede celelalte victime ale naziştilor. Au rămas doar ei. Cât despre nazişti, hmm!, aceştia sunt neaparat blonzi, înalţi, au privirea crâncenă, tăioasă, şi o singură ocupaţie, să bântuie după evrei, eventual rostind printre dinţi: "Juden, Juden!". Nimic mai păgubos. Sute de cărţi, sute de filme fără valoare - oferite ca nişte capodopere. Multe dintre ele, variante romanţate ale lui Mein Kampf, dar pe invers.
De aceea, deşi făcut într-o perioadă (1953) în care isteria antisemită încă nu avea amploarea de azi, nu pot să nu îmi exprim admiraţia faţă de Stalag 17 al lui Billy Wilder. Un film cu nazişti, fără un cuvânt despre evrei. Un film în care naziştii sunt altfel. Nu ştiu dacă seamănă cu cei reali, dar nici nu contează. E ficţiune, nu documentar. Cu asemenea nazişti, al doilea război mondial ar fi fost imposibil. Doar dacă, cel mult, Hitler şi-ar fi propus să extermine celelalte naţii prin râs şi să-i ucidă cu ironia şi sarcasmul.
Notă finală: Evreu de origine, remarcabil la Billy Wilder e că nimeni nu l-ar fi putut condamna dacă ar fi făcut din Stalag 17 un film la fel ca oricare altul despre război. Avea toate motivele din lume. Mama sa şi tatăl vitreg muriseră într-un lagăr de concentrare.

P.S. Pentru alte amănunte despre afacerea Garaudy, click aici. Pentru o idee corectă, citiţi cartea. O să vedeţi că, uneori, autorul se pripeşte în concluzii. Spre exemplu, e posibil ca nici una din dovezile practice de la Nüremberg (despre funcţionarea camerelor de gazare) să nu se susţină. Dar nici nu-i nevoie. Există mii de afirmaţii că aceste camere funcţionau şi, deşi nu suntem în stalinism, unde condamnarea să se facă exclusiv pe baza mărturilor, pentru mine e suficient.

S-a împlinit vorba mamei, sărmana, că fotbalul n-ajută celui care umblă cu furtişag

Doar câteva vorbe.
Deşi CFR Cluj a jucat fotbal în primele două meciuri de Liga Campionilor şi a fost răsplătită pentru asta, acum, în partida cu Bordeaux a ales, în mod curios, să joace mai degrabă teatru. Simulări, trageri de timp... Trică - eliminat pentru mimarea unui fault, De Sousa - scos pe targă şi bandajat la sprânceană pentru o zgârietură cât un piercing de-al lui Mutu.
În fine, stau să-mi aduc aminte de ultimul joc în care tehnicile astea chiar au dat rod, dar nu reuşesc.
Fotbalul le-a pedepsit de fiecare dată.

Nu de noroc avem nevoie!

1. Înaintea meciului cu Lyon, l-am auzit pe Goian zicând (declarând!) ceva de genul că: "vrem să jucăm prost azi, dar să avem şi noi noroc să câştigăm". După un gol înscris cu spatele şi 2-0 în minutul 11, trebuia să-i dau dreptate. Asta dacă nu m-aş mai fi uitat în viaţa mea la vreun meci de fotbal. Căci, până la sfârşit, s-a văzut că norocul nu ajută, e nevoie de muncă şi de tupeu pentru a câştiga o partidă de Champions League. Şi asta o ştiu până şi retardaţii din galerie, care strigă: "Luptă Steaua / Luptă Steaua!", nu "Noroc!" sau "Baftă, băieţi!".
De altfel, întreaga campanie de Liga Campionilor din toamna asta suferă de calcule făcute la plesneală. O socoteală din asta românească, potrivit căreia, după înfrângerea de acasă cu Bayern, tu mergi la Fiorentina (cea mai accesibilă echipă din grupă) să bubui mingile şi să scoţi un egal, pentru ca, în final, să baţi Lyon-ul pe teren propriu, aia de te spărgea acum doi ani în trei bucăţi. Să-ţi asiguri astfel o frumoasă şi nemuncită calificare, că în retur oricum îi razi pe toţi. Dumnezeu trebuie să fie român!

2. Pentru comentatorii noştri, un meci de fotbal nu durează niciodată 90 de minute. Cel din seara asta, spre exemplu, a ţinut mai întâi 23 de minute. Citatul e aproximativ: "Cine ar fi crezut că, în nişte grupe atât de puternice, Steaua şi CFR să adune deja 4 puncte?" Meciul a mai numărat apoi 32 de minute, când la 2-2, comentatorii îşi aminteau că văzuseră ei un meci la Constanţa, cu Franţa, care se terminase tot aşa. Prin urmare, musai şi ăsta. În minutul 45 (la 3-2), meciul s-a mai încheiat o dată. Socotelile de calificare şi gândul la paranghelie reîncepeau. În minutul 69, comentatorii au apucat să pecetluiască repede soarta partidei ("cu două puncte, Steaua va merge, cel mai sigur, în Cupa UEFA"), mai-mai să rateze celălalt final, de peste numai două minute, când chiar au aruncat definitiv prosopul şi puteau foarte bine să plece de pe stadion, ca unii dintre "suporteri", de altfel.
În minutul 90, la 3-5, meciul s-a terminat până şi pentru mine.

Concluzie: Nu de noroc avem nevoie, ci de un dispozitiv de îngheţat timpul. Dăăă, Doooaamneeee!!!

Puterea de ciomag a întâmplării

Bataru rowaiaru - film japonez despre o clasă de elevi de liceu, răpiţi de soldaţi, duşi pe o insulă şi forţaţi, sub ameninţarea armelor, să se omoare între ei. Un joc, un singur supravieţuitor. Nu m-au convins stilul electrocutat al actorilor japonezi (specific aproape tuturor dintre ei) şi imitaţia de desen animat manga.
Das Experiment - film german despre un studiu sociologic, în care 20 de bărbaţi sunt împărţiţi în gardieni şi deţinuţi. Singura regulă a jocului. În scurtă vreme, gardienii trec la torturarea şi umilirea deţinuţilor. Nu m-au convins escaladarea gratuită a violenţelor şi psihanalizarea "băiatului rău" ca unul pe care l-a bătut tat-său în copilărie. Ceea ce, de altfel, şi răstoarnă întreaga demonstraţie: că răul zace în fiecare om. Numai să i se dea ocazia să-l facă... Că puterea maximă corupe maxim, după o vorbă care s-a mai folosit, dacă doriţi.

Al doilea film se inspiră în mod explicit din ce s-a petrecut la Standford University, în 1971. Primul doar mi-a amintit de asta.
Iată aici, cu aproximaţie, despre ce-a fost vorba: partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a.

Întâmplarea te poate face mai puternic decât ştii.

Abominabilul gest al înmulţirii

Psihanaliza (nu doar cea de inspiraţie hollywoodiană) explică fără incertitudine multe dileme, altfel esenţiale. Dacă eşti gay, vrei să-l fuţi pe tat-tău (sau tat-tău a vrut să te fută cândva pe tine, dar nu i-a ieşit), dacă-ţi plac femeile mai coapte, atunci vrei să i-o tragi lui mă-tă. Eşti nespălat, nu se poate explicaţie mai simplă decât aceea că te-au bătut părinţii în copilărie cu furtunul de la maşină. De la maşina de spălat. Şi aşa mai departe...
Acum, să mă ierte Dumnezeu-în-care-nu-cred şi dulcea mea soţie, dar nu reuşesc decât rareori să înţeleg nevoia de reproducere a oamenilor. Nu că mulţi dintre ei n-ar fi, vorba filmului, arhisuficienţi şi într-un singur exemplar, şi nici c-aş fi vreun psihanalist, dar aşa, pentru mine. N-am să intru în detalii pentru a nu crea neplăceri celor care au, sau îşi doresc copii. Îmi vin în minte unele monstruoase. Apoi mă abţin şi pentru că literatura confesivă nu a fost niciodată genul meu.
Închei printr-un citat aproximativ, de care mi-am amintit scriind la povestea asta: "Oglinzile şi copulaţia sunt abominabile pentru că multiplică lucrurile." Citatul e din Borges, care a murit orb, singur şi, pretinde menajera lui de-o viaţă, virgin.

Alegoria moarte-faun

Poveştile moderne sunt diferite de cele pe care le ştiam noi de la bunici. Sunt stufoase, complicate. Populate cu zeci de personaje sfâşiate de conflicte de caracter şi de ingenioase genii ale răului, ele mai sunt pe deasupra şi teribil de violente. Sunt poveşti pentru cei mari.
De aceea, cu ochiul format de Stăpânul inelelor şi de Cronicile din Narnia, la început mi s-a părut plicticos să urmăresc El laberinto del fauno. Am aşteptat tot filmul să apară alte şi alte personaje fantastice (pe când aici sunt numai de trei feluri), am aşteptat ca povestea să capete volute aiuritoare, ca băieţii răi să aibă remuşcări şi printre cei buni să existe un trădător. Aiurea! E o istorioară simplă despre o fată care moare (nu, nu v-am dezvăluit nimic, afli totul de la prima scenă). Alegoria, dacă vrei s-o percepi, bine. Dacă nu, nu. Farmecul rămâne cam acelaşi.
Cu un singur lucru nu am fost de acord până la final. OK, e basm, trebuie să existe personaje bune şi personaje rele. Suntem în Spania lui '44, nici nu se poate altfel. Dar de ce răii sunt fasciştii, iar cei buni (al naibii!) comuniştii? Mi s-a acrit. Mă întreb oare cine o să aibă tupeul să conceapă o poveste în care cei răi să fie, în sfârşit, comuniştii, iar cei buni - fasciştii ori legionarii. Până la urmă nici n-ar fi o impietate. Nu altceva decât asta se întâmpla în România anilor '50, când "fasciştii" erau vânaţi prin pădurile şi munţii ţării de către (mereu bunii) comunişti. E material aici pentru cel puţin o povestire. Ofer gratuit drepturile de autor.

P.S. Guillermo del Toro despre filmul său: "I always think of that beautiful quote by Kierkegaard that says the tyrant's reign ends with his death, but the martyr's reign starts with his death. I think that is the essence of the movie: It's about living forever by choosing how you die."