The Light Knight

Zi-i unui puşti de clasa a 9-a, a 10-a, să facă pe nebunul, să se prostească câteva minute în rolul unui zănatec, fără principii, fără moral, dar cu o poftă teribilă de sânge.

Cel mai probabil o să înceapă să dea ochii peste cap, să alerge din cracă-n cracă, să rânjească, să se încrunte brusc în secunda imediat următoare, iar, dacă e niţeluş mai inteligent, să-şi dezvolte un tic facial (cum ar fi, să zicem, să scoată limba din când în când, ca un şarpe).
Nu că aş avea o idee fixă despre cum ar trebui interpretat răul (uitaţi-vă totuşi la Utomlyonnye solntstem al lui Nikita Mihalkov, sau, ca să nu ne depărtăm de Hollywood, la Keiser Soeze şi John Doe ai lui Kevin Spacey). Şi nu că n-aş fi indulgent, socotind că e vorba totuşi despre un film făcut după benzi desenate, dar rolul lui Heath Ledger e al naibii de previzibil. Şi lipsit de complexitate. Chiar văzut la Multiplex, cu boxele tunându-ţi în urechi şi ecranul prăbuşindu-se peste tine.
Poveştile mereu schimbătoare despre cum a căpatat Joker teribilele cicatrici, despre presupusa sa suferinţă în copilărie, sunt vechi de la acelaşi Se7en, adică tocmai din 1994. Înainte, cu ajutorul binevoitor al cenzurii, era comod să-i construieşti ucigaşului o biografie horror, doar nu voiai să acuzi societatea americană pentru ce-a devenit. Acum asistăm la o răsturnare de clişeu, ce se vrea a fi grozav de subtilă. Numai că nu e.
La fel cum nici cronicile post-mortem pentru Ledger nu sunt. Poftim aici câteva. Toate vorbesc aproape numai despre Joker şi ce bine că în rolul lui a fost distribuit actorul australian care a sfârşit tragic anul acesta. Ba chiar cum îl taie pe Jack Nicholson în două, de parcă ar fi spaghetti-western, nu actorie.
E onorabil să vorbeşti frumos despre morţi. Dar să-i transformi în ceea ce n-au fost niciodată, mă umple de greaţă. Laura Stoica a devenit astfel, la moartea ei, o mare artistă, Adrian Pintea - un maestru al scenei, Iosif Constantin Drăgan - profesor, iar nu securist-legionar. Deh, e şi asta o formă de îmbălsămare.
Revenind la subiectul nostru şi despărţind puţin apele, ţin să spun totuşi că uvertura filmului e incitantă, dark, într-adevăr. Mai mult meritul regizorului-scenarist decât al actorilor. Şi cam atât. Filmul, per-ansamblu, pare făcut pentru americanii middle-class care se simt loviţi în valorile lor naţionale (comunitate, familie, solidaritate).
Verdictul: Siropel. Light. The Light Knight.

Jurnal de blog

E o lună acuşi de când n-am mai apărut pe blog. În parte, fiindcă am fost în concediu. Pe de altă parte, pentru că e chiar greu şi pre(ten)ţios să ai ceva de spus aproape în fiecare zi.
Tolstoi putea s-o facă. El, da. Scria în jurnal de câte ori făcea baie pe zi sau ce rubedenii îi mai călcau pragul. Rebreanu, şi el, nota cu conştiinciozitate (aproape ţi-l închipui muind creionul chimic în gură) numărul purceiilor cumpăraţi sau al butoaielor cu vin date argatului la desfacere, în piaţă. Dostoievski scrie periodic în jurnal pentru că n-are încotro, însemnările sale apar la gazetă (Jurnal de scriitor).
Imaginarul personaj al lui Călinescu, doctorul Hergot, îşi notează zi de zi, imun la tulburările universale ori la dramele familiei sale, un cel mult "insomnie", "uşoară febră","37 de grade la umbră" sau finalul "Cerul extrem de senin. Privit steaua polară". "Dobitoc" zice Ioanide. Dobitoc să fie.
Julien Green povesteşte în Jurnal (recomandarea mea ardentă, alături de cel al lui Ion D. Sârbu!) un caz divers, decupat din ziar, când, unei tinere ucise în Central Park din New York, poliţia îi găseşte în poşetă carnetul de însemnări zilnice. Ultima notiţă: "Mie nu mi se întâmplă niciodată nimic important."
Jeni Acterian, 10 iunie 1933, când împlineşte 17 ani: "O zi ca oricare alta. Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele trec fără să se întâmple ceva."
Tudor Octavian aminteşte şi el un personaj (real sau imaginar, n-are importanţă) care zilnic, ani la rând, invariabil, a scris în jurnalul său o singură frază: "Nimic demn de semnalat pentru istorie".
Aşa că, eu ce să mai zic despre lipsa mea?
Nimic demn de semnalat pentru istorie.

P.S. A nu se înţelege câtuşi de puţin că, dacă Rebreanu scrie de butoaiele de vin, Tolstoi despre duşurile zilnice, hai, să zicem, şi Cărtărescu despre aspiraţiile sale Nobeliare, acestea ar fi lucruri ridicole. Dimpotrivă, la ei sunt sublime. Dar numai la ei... La un pârlit, sunt de tot râsul.