Dreptul la flegmă

Vecinii din apartamentul de sub mine s-au bătut şi înjurat zilnic de când îi ştiu eu. Şi încă o mai fac. Cu aceeaşi temeinicie şi hotărâre... În felul lor, sunt un model de constanţă şi abnegaţie. Viaţa lor s-a scurs între participarea smerită, cucernică la slujbele de la biserică (în toată duminica şi de sărbători) şi snopeala parte-n parte, cu strigături. Cei doi copii ai lor au crescut binişor, par aproape normali, chiar dacă au fost adăpaţi din direcţii încrucişate cu scuipaţi părinteşti şi altoiţi mai mereu cu-o desagă de scatoalce (ne)sănătoase.
Acum vreo doi ani, mă-sa lor a venit la mine şi mi-a cerut în taină să-i fac rost de ceva cărţi despre leucemie. Băiatul (cu vreo 10 ani mai mic decât mine) le era bolnav. Mi-a părut speriată, derutată, înfierată de durere. Am ajutat-o cum am putut şi, pentru o vreme, a fost linişte în casa lor. Mi-am zis în sinea-mi, bătrâneşte (chiar băbeşte), iată, dom'le, cum greutăţile unesc o familie, cum învaţă omul din suferinţă, cum îl înnobilează...
Între timp, cărţile mi-au fost restituite, băiatul s-a vindecat, pacea şi înţelegerea au continuat. Concluziile mele liniştitoare se confirmau şi mă făceau să trăiesc ceea ce credeam a fi apogeul înţelepciunii mele...
În urmă cu o lună sau două însă, bătăile au reînceput, spurcăciunile s-au reluat cu furie. Pe băiat l-am auzit umilit, înjurat de către mamă cu poftă. De paşte, de dumnezei, de hristoşi, de născătoare şi de toţi sfinţii. Bineînţeles că am căzut iarăşi în meditaţia-mi atotsuficientă. Asta să fie viaţa oare? Să fii scăpat de la dispariţie, graţiat, să lupte cineva pentru tine, doar ca să te poată înjura, bate, înjosi după asta? Ar fi fost mai bine pentru băiat să moară, ori e firesc ca el să trăiască?
Şi pentru că-s incapabil de întrebări retorice, mi-am şi răspuns singur. Da, domnule, viaţa merită trăită. Chiar sub o ploaie de înjurături, chiar printre măscări, printre bălăcăreli. Ba mai mult, se merită fiecare secundă de luptă pentru a căpăta dreptul ăsta. Dreptul la a primi o flegmă în ochi.

Morala: Nu-mi imaginez ce le putem oferi tinerilor protestari de la Chişinău, care scandează cu faţa spre România. Poate doar privilegiul de a fi întâmpinaţi de Vadim la graniţă, asemeni lui Ilie Ilaşcu. Ori ocazia de a protesta pentru eliberarea lui Gigi Becali şi de a apărea la OTV... În orice caz, fie doar şi pentru atât, revolta lor merită continuată şi susţinută. Fiecare naţiune are dreptul inalienabil de a se rata pe cont propriu... Uite numai cât de bine ne-a ieşit nouă.

Hitler la Paris

Am văzut ieri într-un documentar nişte imagini pe care nu le ştiu a fi difuzate foarte des, tocmai pentru că impactul lor poate fi halucinant: Adolf Hitler lângă Turnul Eiffel. Nimic nu mi s-a părut mai înfricoşător. Nici gazaţii din lagăre, nici bombardamentele devastatoare, nici marşul neînfrânt al trupelor naziste. Pe toate astea le-am perceput a fi undeva departe, aiurea. A-l vedea pe Hitler lângă Turn, într-un Paris pustiit, a fost pentru mine ca şi cum m-aş fi trezit cu Râmaru în sufragerie, într-o după-amiază de weekend.

Cele câteva secunde de peliculă (min. 28.56 al filmului de mai jos), în care, asemeni unei uriaşe insecte devoratoare, Hitler inspectează sever împrejurimile, m-au făcut să mă simt de parcă aş fi asistat neputincios la un viol. Şi, deşi noi oricum am avut comunismul (cu nimic mai bun, ba dimpotrivă), am realizat cât de aproape am fost de dezastrul final.

Codul lui Da Piţi

1. S-a vorbit zilele astea că arestarea lui Becali e o diversiune a lui Băsescu de la cazul Popoviciu.
Dar, dacă e să mă întrebaţi pe mine, eu cred că e mai degrabă diversiunea lui Piţurcă. De când l-au băgat pe Gigi la răcoare, toţi ziariştii au uitat să-i mai ceară demisia.
Deh, chestiune de priorităţi pentru ei. Rating versus bun simţ. Fiiight!!!
2. Încet şi sigur, televiziunile se întorc la epoca de pionierat a imaginii filmate, când aparatele erau incapabile (tehnic) să înregistreze cadre mai lungi de 20, 30, hai 60 de secunde (cel al lui Lumière). Am revăzut de mi s-a acrit secvenţele urmării cu bemveurile şi cele ale corecţiei înghesuite din bar. Până am ajuns, într-un sfârşit, să le privesc cu seninătate, ba chiar cu simpatie, asemeni unui negustor mustăcios de la 1900. S-au dovedit a fi singura maşină a timpului capabilă să mă ducă înapoi cu 100 de ani.
3. Nu ştiu exact, nu le-am văzut de la început, dar singurele ştiri fără Becali mi-au părut a fi cele de la ora 5. Grozav semn de normalitate. Felicitări Pro Tv.

P.S. Habar n-am ce-a păţit Costi Rogozanu în ultima vreme (a luat vitamine ori a schimbat cafeaua) dar e tot mai bun. Aproape că îmi pare rău că l-am scos de pe blogroll. Iată-l, pe aceeaşi temă.