La mulţi ani!!!

Concertul de Anul Nou, de la Viena. Anul 1987. Dirijor - Herbert von Karajan.
Ce mi se pare fascinant la concert, dincolo de muzică, e figura hârşită a lui Karajan, de bătrân dascăl care a atins înţelepciunea. De profesor sever, care ştie că doar încruntarea îi şade bine şi nu-şi va îngădui niciodată, pe deplin, un zâmbet de satisfacţie în faţa elevilor săi.
Imaginea supremă: Karajan arcuit pe spate la Marşul lui Radetzky, dirijând cu-aripi de uriaş păsăroi înspre lojele din stânga, având conştiinţa nobiliară a muncii bine făcute şi spunând parcă "acum daţi-mi recunoştinţa voastră, hai, o primesc!". Publicul spectator, plătitor al unei mici averi pentru accesul la concert, oameni bogaţi şi foarte bogaţi, puternicii zilei, redus la tăcere prin înălţarea unui singur deget reumatic, cerşind aproape dreptul de îngâna marşul cu apluze, conform tradiţiei vieneze... I se acordă acest privilegiu, în picături şi cu circumspectă zgârcenie, ca pentru a nu ştirbi perfecţiunea.
La mulţi ani!

Partea 1:



Partea a 2-a:



Partea a 3-a:



Partea a 4-a:



Partea a 5-a:



Partea a 6-a:



Partea a 7-a:



Partea a 8-a:



Partea a 9-a:



Partea a 10-a:



Partea a 11-a:

Ghid de conversaţie român-român

Că traducătorii de la TV sunt de toată jena, se ştia de mult. Că cei de la Antene sunt de toată jena, ba încă ceva pe deasupra, iarăşi... nici o noutate.
La o emisiune culinară pe Euforia, produsă de ceva englezi, aceştia şi-au demonstrat definitiv măiestria, fiind primii în istorie care să traducă un nume din limba română în neroada-nouă... Ori într-alt dialect de origine idioto-europeană, că nu l-am recunoscut exact.
"The lady Anica from Transylvania" s-a preschimbat, sărăcuţa, sub traducerea lor, în "bucătăreasa Anika din Transilvania".
Asta, poate, ca să vadă domnu' Felix că ei nu-şi mănâncă salariul degeaba, fiind oricând gata să transforme o Ană mai mică într-o unguroaică de dimensiuni incerte. Şi ca doamnele din ţara noastră să bage la cap, o dată pentru totdeauna, unde le este locul. La cratiţă, bucătăreselor!

Crăciun fericit!!!

Crăciun fericit toată lumea! Vă fie casa numai lumină!
Uite cam aşa:

(In)cultura de provincie

Excelent articol al lui Tudor Octavian, azi, în Jurnalul Naţional.

Confirm, în provincie, foştii activişti, ţuţări, slugari ai lui Ceauşescu, întocmai unor gândaci de bucătărie (care, mai mult, aud că pot trăi, după tăierea capului, încă două săptămâni, până eventual mor de foame) se simt foarte bine. Sunt în funcţii peste tot, în muzee, teatre, biblioteci, în presă, la revistele literare.
Ce nu zice Tudor Octavian e că aceste fosile (de 75-80 de ani) nu şi-ar găsi locul în spaţiul-cultural dacă n-ar fi curtate, pupate pe faţă şi pe dos ca icoanele, şi, mai ales, înlocuite de indivizi de 25-40 de ani, care n-au prea inhalat comunismul, dar sunt de-aceeaşi (infectă) calitate morală, omenească, intelectuală şi-avizi de-aceleaşi privilegii.
Nimic nu vine din urmă. Doar impostura, slugărnicia, căutătura umedă în ochii stăpânului după felie de rahat...

Amewill

Producătorii de la Hollywood sunt nişte tonomate cu dolari. Nu cu euro, nici nu-mi dau seama exact ale cui, dar tonomate.
Iată cât de repede s-au mişcat să scoată pe piaţă o variantă americănească la Amélie, cu un agent al Fiscului (poate cel mai urât om, acum, în plină criză) care se pune, nu pe belit pielea de pe contribuabil, ci pe fapte bune.
Filmul se cheamă Seven Pounds, e cu Will Smith şi numai din trailer îţi dai seama că a fost burduşit cu un hurdău de clişee.
Aaa! Premiera e de Crăciun, să aibă şi americanul ce pune pe masă, lângă curcan. Dacă-l are.

P.S. Toată asta îmi aduce aminte de prima iarnă de după '89 (sper să nu greşesc), când ruşii ne-au redus porţia de gaz şi, coincidenţă sau nu, la televizor se dădea Krakatau la est de Java. Vulcani, magmă, aburi insuportabili. Dacă n-aş fi fost prea mic ca să mă şi credeţi acum ce spun, aş jura că am dat plapuma de pe mine...

Welcome to the Hotel Chevalier

Pentru cei care vor să-l revadă, zic eu. Pe cei care nu l-au văzut încă, îi trimit spre o variantă mai bună, de găsit pe reţea sau pe orice torrent.

Partea 1 (da, indiferent de ce scrie la început):



Partea 2:

Singurul cusur: înţeleg slăbiciunea lui Wes Anderson pentru actorul principal - Jason Schwartzman - (există o asemănare fizică, cel puţin, remarcabilă; un trecut comun...), dar nu o aprob. Nu face bine filmului, de data asta.

Bonus:

Timp, nu fi hain...

Ştirea de azi, din Cotidianul, că Vom trăi o secundă în plus anul acesta sună bine, dar mă lasă rece.
O dată pentru că, într-o secundă, nu ai timp să trăieşti, ci doar să mori. Şi, a doua oară, fiindcă, în ciuda situaţiei, conform teoriei fizicianului W. O. Schumann, oricum trăim tot mai puţin.
Acesta spunea, în 1952, că Pământul este înconjurat de un câmp electromagnetic ce emite cu o rezonanţă de 7,83 de pulsaţii pe secundă (rezonanţa Scumann să-i fie numele, au zis oamenii de ştiinţă; ...aşa a rămas). Organismele vii, creierul uman, aproape întreaga biosferă funcţionează pe aceeaşi frecvenţă. Numai că, în ultimii ani, rezonanţa Scumann a crescut la 13 hertzi şi, printr-o stranie legătură, ziua de 24 de ore, noi o percepem ca având doar 16. Impresia că timpul nu mai are răbdare, că laţul se strânge, că cer(c)ul se închide nu e doar o impresie. E mai mult...
Acum, cât de controversată, cât de adevărată, cât de infailibilă este această teorie (şi cea din care se trage - ipoteza Gaia), nu mă interesează. Fiindcă pe mine, ca nefizician, o teorie mă impresionează prin frumuseţea ei.
De altfel, Cristian Tudor Popescu, propunea acum vreo câţiva ani, într-o discuţie cu Iosif Sava, să se întocmească acest top paralel al teoriilor ştiinţifice, în funcţie de frumuseţea, şi nu de eficienţa lor...
Să se facă!

Te cunosc după gunoi...

Am citit despre un experiment sociologic în care, unor manageri, li s-a dat de luat o hotărâre majoră. După un timp, li s-a spus că deciziile lor au fost eronate, că acestea au produs firmei o nefericită involuţie. Confruntaţi cu adevărul, subiecţii (în proporţie de peste 80 la sută) au ales să persiste în aplicarea rezoluţiei lor, în locul admiterii greşelii şi adoptării unei noi hotărâri, poate a grupului, poate a altora.
Întrebarea care se naşte în capul meu, după aşa un studiu, nu e câţi dintre noi îşi neagă, îşi ascund, ba chiar insistă în prostia comisă. Ci câţi dintre noi, în poziţia de a nu da socoteală nimănui fiind, de conducător, de manager, ar găsi tăria să recunoască şi să-şi schimbe în public eroarea...
Dinescu povestea că I. D. Sârbu ştia de Ion Caraion, încă din închisoare, că era turnătorul Securităţii, după consistenţa şi nuanţa fecalelor lui (turnătorii primeau brânză şi salam în schimbul serviciilor, însă hârdăul rămânea comun, supus ochiului celorlalţi). Acum, adevărat, adevărat vă spun, că, până butchile noastre nu vor gusta din dulceaţa de pluş a scaunului directorial (dictatorial?!), până când nu ne vom răhăţi în WC-ul puterii, iar ceilalţi nu ne vor compara fecalele pentru conformitate, pentru a verifica diferenţa dintre cine suntem şi ceea ce pretindem că suntem, singurul răspuns credibil, singurul care ne exonerează de orice dubiu, este cel pozitiv. Îhî, nici mort nu mi-aş recunoaşte greşelile de şef...

P.S. 1. Transcriu din Ion D. Sârbu (tare aş vrea să am talentul de a-i aduce omagiul pe care-l merită): "Contrarul Adevărului nu este minciuna. Nu! Ci eroarea, greşeala, falsul iniţial. Minciuna apare ca o nevoie de a ambala, de a ascunde, de a face uitat, nu Adevărul - care acum nu mai interesează pe nimeni -, ci eroarea aceea de la care ni se trag toate..." Apoi, peste câteva minunate pagini ale acestui Jurnal al jurnalistului fără jurnal: "Deci, minciuna nu este contrarul Adevărului, ea este doar metoda cea mai ieftină de ascundere a unui eşec. Există trei etape de eşec; de fapt, trei forme: - ceva care nu ne reuşeşte; - ceva care ne iese pe dos; - ceva care devine ridicol, tocmai fiindcă nu mai poate fi sistat şi care trebuieşte zilnic a fi lăudat şi cântat ca fiind succesul succeselor..."
2. Bunicul meu de pe mamă, un om minunat, de o delicateţe nemaiîntâlnită, obişnuia să numească dejecţiile umane - gunoi. Acum înţeleg de ce.

Tabloidele noastre elveţiene

Tabloidele sunt ceva de rău, nu?... Păi, nu vă uitaţi la mine, da, sigur că sunt...
Pentru un om subţire şi pentru un intelectual ele sunt mai nocive decât calculatorul pentru Gigi Becali.
Totuşi, de vreo câteva săptămâni, îmi răsună în minte un titlu citit peste umăr, în autobuz. Can-Can sau Libertatea era şi suna fix aşa: "Mutu va dansa pe manele la botezul lui Reghe Jr." Mi s-a părut exemplul suprem de concizie, soluţia perfectă la exerciţiile alea pe care le primeam prin taberele de limba română, când, cu gândul la alte parascovenii, trebuia să rezumi în trei cuvinte un text de o pagină.
E un titlu cu şase substantive, toate - cuvinte cheie. Din care aflăm că: Reghecampf are un copil. Care e băiat. Îl cheamă ca pe taică-său. Şi va fi botezat creştineşte. Că se va da o petrecere de cumetrie. La care va veni Adrian Mutu. Cu gândul să şi danseze, nu doar să tragă prafuri pe nas. Şi, volens-nolens, o va face (ori le va face pe amândouă) pe ritmuri de manele.
Refăcând puţin aritmetica frazei, observăm că, la şase cuvinte cheie, avem opt informaţii. Acum, nu ştiu cât de profesionistă e socoteala asta pentru un jurnalist, să-i dai cititorului toată informaţia, şi mai mult decât atât, încă din titlu, dar, pentru un tabloid, aceasta e calea de aur (de dolari, de euro, depinde în ce-şi investesc patronii profitul). Cumpărătorul de tabloid nu citeşte, el priveşte. Deci, un titlu cuprinzător = mai mult timp pentru ţâţele din pagina 5. Sclipitor, nu? Sunt convins că cercetătorii americani (hai, fie patronii elveţieni) au fost descoperitorii formulei. Să le trăiască!

P.S. Erată bine-venită de la meplusmyself: "E un titlu cu cinci substantive şi un verb, toate - cuvinte cheie". Aşa ar fi trebuit să sune. Greşeala se plăteşte...

Copilărie, bibelou de porţelan

Deşi nu sunt deloc adeptul acestei retorici moşnegeşti (Ehei... Pe vremea mea...), nu pot să nu mă emoţionez la asta şi la naivitatea (simpatică) a textului:

Clip de pe-trecut criza

S-a dat şi la Apropo TV (eu acolo l-am văzut), dar...

Microfonul şi zeghea

În faţa morţii, toţi suntem egali. Nu cred s-o fi spus eu primul. Trebuie s-o fi auzit pe la vreun serial din Agatha Christie, ori pe la biserică, pe undeva.
În faţa televiziunii publice, însă, nu suntem, nu cred să fim egali. Acolo există criteriile de selecţie, profesionalismul producătorilor, rolul civilizator şi responsabilitatea serviciului public pe care TVR îl prestează. Sau nu.
Ieri au murit Anca Parghel şi Constantin Ticu Dumitrescu. Două morţi întocmai de egale, cum am spus. Însă două vieţi incomparabile. O cântăreaţă, pe un taler al balanţei, şi o personalitate istorică, pe un altul. Groaznica suferinţă (întâmplătoare) a ultimilor ani, într-un caz, şi cancerul (asumat) a 10 ani de temniţă grea, în celălalt. Efortul de a ne bucura viaţa (prin cântec) şi cel de a ne o schimba (în bine). Microfonul, boxele şi balalaica. Portavocea, zeghea şi cartea (căci, slavă Domnului, Ticu Dumitrescu a apucat să-şi publice memoriile).
Asta trebuia să ia în calcul cei de la TVR când au alocat (dislocat) ieri o oră specială de emisie, în timpul nopţii. I-au dat-o Ancăi Parghel. Loc ar fi fost pentru amândoi. Dar au recidivat în aceeaşi indiferenţă, incompetenţă, prostie, manipulare (?!) ca în cazul părintelui Gheorghe Calciu, care a avut neinspiraţia să moară la o zi distanţă de Zoe Ceauşescu şi delicateţea să-i ofere ei întreg spaţiul din presă.
De-acum, că a trecut în nefiinţă (cu o expresie sigur dragă) şi Paul Niculescu Mizil, chiar nu mai au de ce să-şi bată capul. Nepoată-sa trăieşte, ba mai e şi proaspăt-parlamentară. Putem paria că în zilele următoare o s-o vedem la TVR. La noi, la TVR...

Înapoi în viitorul anilor 50

Am găsit răbdarea şi masochismul să văd până la capăt un film SF din anii 50, Forbidden Planet. La vremea lui, un mare succes, nu cu mult diferit de Star Trek-ul de mai târziu. Rase extraterestre superioare (krellii, aici), călătorii intergalactice, nave conduse de un computer de forma unui castron de plastic, cu o machetă înfiptă-n băţ, roboţi pântecoşi, cu picioarele din cârnăciori metalizaţi, oameni în uniforme de doc, dotaţi cu aparate de radio la brâu, ca turiştii ceauşişti de la Slănic Moldova, gata oricând să folosească distrugătoarele lor arme din cauciuc.

Ceea ce se voia a fi o călătorie în viitor, s-a transformat, cu anii, într-o călătorie în trecut. În trecutul naiv al producătorilor de la Hollywood. În trecutul încrezător al omenirii. Filmele SF ale acelor vremi, mai mult decât oricare alt gen, sunt adevărata şi singura maşină a timpului de care dispunem.

Happy Place

Patru picturi de Edward Hopper:

1. Compartment C, Car 293, 1938



2. Gas, 1940



3. Nighthawks, 1942

4. Rooms by the Sea, 1951

Sunt spaţiile către care m-aş îndrepta dacă, eventual cuprins de nebunie, psihiatrul m-ar îndemna să mă gândesc la un loc liniştit. La acel "Happy place, happy place..." din filmele cu proşti.

Am votat!

Am găsit pe buletinul pentru Camera Deputaţilor (la Senat, oferta era mai săracă) o variantă absolut seducătoare de vot: Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani. Cu cea mai tare siglă posibilă.

Mi-a învins toată imaginaţia. Şi a întrecut, de departe, Uniunea Bulgarilor din Banat, o altă ipoteză miraculoasă, trebuie să recunosc.