Am citit despre un experiment sociologic în care, unor manageri, li s-a dat de luat o hotărâre majoră. După un timp, li s-a spus că deciziile lor au fost eronate, că acestea au produs firmei o nefericită involuţie. Confruntaţi cu adevărul, subiecţii (în proporţie de peste 80 la sută) au ales să persiste în aplicarea rezoluţiei lor, în locul admiterii greşelii şi adoptării unei noi hotărâri, poate a grupului, poate a altora.
Întrebarea care se naşte în capul meu, după aşa un studiu, nu e câţi dintre noi îşi neagă, îşi ascund, ba chiar insistă în prostia comisă. Ci câţi dintre noi, în poziţia de a nu da socoteală nimănui fiind, de conducător, de manager, ar găsi tăria să recunoască şi să-şi schimbe în public eroarea...
Dinescu povestea că I. D. Sârbu ştia de Ion Caraion, încă din închisoare, că era turnătorul Securităţii, după consistenţa şi nuanţa fecalelor lui (turnătorii primeau brânză şi salam în schimbul serviciilor, însă hârdăul rămânea comun, supus ochiului celorlalţi). Acum, adevărat, adevărat vă spun, că, până butchile noastre nu vor gusta din dulceaţa de pluş a scaunului directorial (dictatorial?!), până când nu ne vom răhăţi în WC-ul puterii, iar ceilalţi nu ne vor compara fecalele pentru conformitate, pentru a verifica diferenţa dintre cine suntem şi ceea ce pretindem că suntem, singurul răspuns credibil, singurul care ne exonerează de orice dubiu, este cel pozitiv. Îhî, nici mort nu mi-aş recunoaşte greşelile de şef...
P.S. 1. Transcriu din Ion D. Sârbu (tare aş vrea să am talentul de a-i aduce omagiul pe care-l merită): "Contrarul Adevărului nu este minciuna. Nu! Ci eroarea, greşeala, falsul iniţial. Minciuna apare ca o nevoie de a ambala, de a ascunde, de a face uitat, nu Adevărul - care acum nu mai interesează pe nimeni -, ci eroarea aceea de la care ni se trag toate..." Apoi, peste câteva minunate pagini ale acestui Jurnal al jurnalistului fără jurnal: "Deci, minciuna nu este contrarul Adevărului, ea este doar metoda cea mai ieftină de ascundere a unui eşec. Există trei etape de eşec; de fapt, trei forme: - ceva care nu ne reuşeşte; - ceva care ne iese pe dos; - ceva care devine ridicol, tocmai fiindcă nu mai poate fi sistat şi care trebuieşte zilnic a fi lăudat şi cântat ca fiind succesul succeselor..."
2. Bunicul meu de pe mamă, un om minunat, de o delicateţe nemaiîntâlnită, obişnuia să numească dejecţiile umane - gunoi. Acum înţeleg de ce.
Întrebarea care se naşte în capul meu, după aşa un studiu, nu e câţi dintre noi îşi neagă, îşi ascund, ba chiar insistă în prostia comisă. Ci câţi dintre noi, în poziţia de a nu da socoteală nimănui fiind, de conducător, de manager, ar găsi tăria să recunoască şi să-şi schimbe în public eroarea...
Dinescu povestea că I. D. Sârbu ştia de Ion Caraion, încă din închisoare, că era turnătorul Securităţii, după consistenţa şi nuanţa fecalelor lui (turnătorii primeau brânză şi salam în schimbul serviciilor, însă hârdăul rămânea comun, supus ochiului celorlalţi). Acum, adevărat, adevărat vă spun, că, până butchile noastre nu vor gusta din dulceaţa de pluş a scaunului directorial (dictatorial?!), până când nu ne vom răhăţi în WC-ul puterii, iar ceilalţi nu ne vor compara fecalele pentru conformitate, pentru a verifica diferenţa dintre cine suntem şi ceea ce pretindem că suntem, singurul răspuns credibil, singurul care ne exonerează de orice dubiu, este cel pozitiv. Îhî, nici mort nu mi-aş recunoaşte greşelile de şef...
P.S. 1. Transcriu din Ion D. Sârbu (tare aş vrea să am talentul de a-i aduce omagiul pe care-l merită): "Contrarul Adevărului nu este minciuna. Nu! Ci eroarea, greşeala, falsul iniţial. Minciuna apare ca o nevoie de a ambala, de a ascunde, de a face uitat, nu Adevărul - care acum nu mai interesează pe nimeni -, ci eroarea aceea de la care ni se trag toate..." Apoi, peste câteva minunate pagini ale acestui Jurnal al jurnalistului fără jurnal: "Deci, minciuna nu este contrarul Adevărului, ea este doar metoda cea mai ieftină de ascundere a unui eşec. Există trei etape de eşec; de fapt, trei forme: - ceva care nu ne reuşeşte; - ceva care ne iese pe dos; - ceva care devine ridicol, tocmai fiindcă nu mai poate fi sistat şi care trebuieşte zilnic a fi lăudat şi cântat ca fiind succesul succeselor..."
2. Bunicul meu de pe mamă, un om minunat, de o delicateţe nemaiîntâlnită, obişnuia să numească dejecţiile umane - gunoi. Acum înţeleg de ce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu