Algoritmul lenei

Liiceni papionaţi şi patapievici grizonaţi (sau invers, parcă) vin din când în când, culmea!, tot la TV, pentru a incrimina prostul gust, ţopenia, violenţa, hăhăielile de pe ecran comise toate în numele ratingului.
E o.k., pot trăi cu asta, să nu mă înţelegeţi greşit. Singurul lucru care mă deranjează în discuţiile de felul acesta sunt concluziile, mereu aceleaşi: goana după rating împinge televiziunile să difuzeze materiale de proastă calitate. Ei bine, după părerea mea, nu-i numai aşa. De vină e comoditatea realizatorilor, lenea lor, decisive, mai ales în ultima vreme.
Să luăm, de exemplu, Ştirile Pro TV, că tot am eu boală pe ele. Nu e fugă după audienţă atunci când transmit imagini cu pisici opărite de vii şi cai omorâţi cu lopata. E confort. Păi, nu e de mii de ori mai simplu să-l înlocuieşti pe Cristian Tudor Popescu, de acum câţiva ani (care proclama în direct cu Andreea Esca, n-am să uit niciodată!, "disoluţia autorităţilor în stat" şi-l condamna pe Iliescu că nu s-a descotorisit de "rictusu-i bolşevic"), să-l înlocuieşti, ziceam, cu Cătălin Radu Năpastă (cacofonia e intenţionată în cazul lui) şi cu o nouă specie de fiinţe omeneşti - reporterii de YouTube - care a devorat-o pe cea a reporterilor de teren, tot mai rari, tot mai inexistenţi, în ciuda intervenţiilor live la fiecare pas. Fiţi puţin atenţi. Eliminaţi mental "corespondenţii de teren". O să vedeţi că nu afecteză cu nimic desfăşurarea "actualităţilor", cum se numeau odată. Caseta merge!
Dar nu e numai Pro Tv-ul. Sunt toţi. Realizatorii ştirilor de pe la noi n-au profesionalismul şi implicarea de a se informa, spre exemplu, că UEFA nu transmite, la meciurile organizate de ea, imagini cu violenţele din tribune ori cu nebunii care intră în curul gol pe gazon. Tocmai pentru a nu încuraja astfel de acte. La noi, târâie un dezaxat un câine atârnat de maşină, se filmează şi se pune pe YouTube ca să-şi facă publică prostia, reporterul nostru de YouTube e acolo, la doar un click distanţă. Ce să se ducă el în teren, să descopere corupţia din administraţie sau abuzurile poliţiei. Las' că vin inundaţiile, canicula ori vreun accident de circulaţie. O să iasă atunci din redacţie şi-o să facă efortul unei "investigaţii" de juma' de oră.
De altfel, YouTube a instituit o nouă axiomă: pentru fiecare nebun care comite o tâmpenie, va exista cel puţin un altul care să filmeze şi să posteze tâmpenia pe internet.
Apoi, aceeaşi UEFA nu transmite imagini din tribuna oficială decât cu personalităţi (re)cunoscute internaţional. Ai să-l vezi la Champions League pe regele Spaniei, nu şi pe Gigi Becali. La emisiunile noastre, însă, Gigi Becali e peste tot. El şi alte piţipoance. Nu neaparat pentru că ar aduce rating, repet, ci pentru că e lejer să-l ai în studio. Omul ăsta vorbeşte şi singur, nu mai e cazul să-ţi pregăteşti o listă de întrebări. Mai degrabă o aduci pe Simona Senzual în emisiune, nu pe Patapievici. Pe Alina Plugaru, nu pe Liiceanu (că tot i-am nedreptăţit la început). Pe ele le întrebi ce fac sau cum se simt şi-ai scăpat. La ăştilalţi doi tre' să pui mâna pe vreo carte, ori un articol de ziar, iar cititul adoarme şi uneori cade mai greu la stomac decât carnea de porc.
Emisiunile de divertisment. Să zicem şi de ele. Insist, e trândăvie curată atunci când imporţi un format "din afară" şi pui nişte tâmpiţi să mănânce viermi cu polonicul ori să se lovească reciproc în testicule. Să angajezi scenarist, scenograf, regizor, să gândeşti, altfel spus, însumează un efort ce nu merită făcut.
În fine, eu unul am obosit. Luaţi, oricum, acest acest algoritm al comodităţii, definit atât de stângaci de mine, şi aplicaţi-l peste tot în televiziunile din România. De la emisiunile de dimineaţă, la talk-show-urile de noapte. Poate găsim şi un caz în care nu se potriveşte.
Daţi-mi de ştire!

Profesia de citit

Trebuia s-o fac de la-nceputuri, puteam s-o fac mai demult, dar o fac acum, cu sentimentul că repar o nedreptate: Tudor Octavian e cel mai mare scriitor de proză scurtă şi foarte scurtă în viaţă. Cine-l ştie doar de la televizor nu-l ştie bine.
L-am citit prima dată pe când publica (alături de fotografiile lui Fane Jeg, închipuiţi-vă) pentru fiţuica numită Naţional şi pentru Academia Caţavencu. I-am decupat articolele din ziar cu foarfecele până am adunat câteva sute. Am obosit eu, el încă mai scrie. Câte un articol / povestire pe zi. Acum e la Jurnalul Naţional. Şi, poate, alături de Cărtărescu, este singurul scriitor român profesionist. În sensul că îşi "hrăneşte copiii" din ce câştigă în scris.
În timp, subiectele lui s-au mai diluat, multe s-au repetat, din Vasile B. (pe care eu mi-l amintesc de la naştere) a făcut un personaj de foileton. Tudor Octavian este însă, în substanţă, acelaşi - mai mult decât scriitor, el e citit.
Într-un mediu cultural populat de atâţia scriitori pe care nu-i citeşte nici dracu' (la noi nu s-ar sinucide nimeni, cum a făcut John Kennedy Toole, pentru că nu i s-a publicat o carte) ar trebui să se treacă în CAEN o nouă profesie, cea de citit sau scriitor-citit, ceva de genul acesta.
Măcar pentru Tudor Octavian ar trebui reviziut nomenclatorul. Da, el ar fi un bun început.

P.S. Cum era să uit!!! T.O. mai scrie săptămânal pentru Gazeta Sporturilor. Iar, din când în când, publică şi câte-o carte. Atenţie la lucrările lui despre artă! Pictori români uitaţi e mai veche, nu ştiu dacă se mai găseşte cu adevărat pe piaţă, dar aşa, ca idee.

N-am să iert darul ce mi l-ai făcut

C.F.R. Cluj a reuşit aseară un lucru extraordinar. Desigur, a câştigat. Şi încă într-un stil convingător. Dar, mai presus de toate, a ştiut să culeagă darul ce i s-a aşternut la picioare. Roma era o echipă de bătut în orice condiţii, o echipă ieşită din formă, demotivată, bătrânciosă în atitudine şi joc. Iar C.F.R.-ul a executat-o, a reuşit să lepede apucătura asta (românească?!) de a pierde nu în faţa adversarului, ci a renumelui adversarului. Să ne amintim doar de Euro, când Franţa mânca bătaie de la toată grupa, iar noi ne apăram eroic, ori de meciurile Stelei cu Real Madrid, când jucătorii s-au luptat pe teren nu pentru minge, ci, la sfârşit, pentru tricourile galacticilor.
Meteahna aceasta putea fi revendicată, până acum, ca sport naţional. Alături de obiceiul identic şi la fel de păgubos de a-i face mari pe alţii. Ne amintim cu toţii de numele unor Knatzfier Nurfelag sau Anorthosis Famagusta, atât de greu de pronunţat înaintea meciurilor, imposibil de uitat după. Bine, Famagusta e acum în Ligă, după ce-a eliminat pe Olympiakos Pireu, dar noi i-am pus primii pe hartă. Şi mi se pare degradant să afirmi, aşa cum auzit aseară la televizor, că, iată, C.F.R.-ul nu a pierdut anul trecut în faţa oricărei echipe. Nu, mai rău, a pierdut în faţa unei echipe oarecare.
În fine, să revenim. Îmi place să cred că e meritul lui Trombetta (uite, un alt nume pe care l-am făcut mare). Ştiu că Andone ar fi îndemnat la prudenţă şi, cel mai probabil, ne-am fi băgat cu curul în poartă, chiar şi după al treilea gol primit. Numai că, acum, italianului îi revine o sarcină cu mult mai grea. Trebuie să ne exorcizeze de o altă practică. Beţia. Beţia cu apă rece (m-am crucit aseară văzându-i pe comentatori + Mitică Dragomir cum îşi dădeau poalele peste cap, profeţind egalul de pe Gruia, cu Chelsea). Şi trebuie să ne ofere ce nu prea am avut noi niciodată: constanţă în abordare (nu, nu în rezultate, să fim realişti, Chelsea e deocamdată din altă reţea, nici bip nu ne permitem să-i dăm)... Că altfel, aşa, minuni de-o săptămână-două s-au mai văzut. Până şi Insulele Feroe se întâmplă să aibă o victorie în palmares, ce naiba.

De la Lumière cetire...

Citesc în Jurnalul Jeniei Acterian: "11 februarie 1933, ora 12. Ieri, în drum spre bibliotecă, un tip mă depăşeşte, se întoarce, mă priveşte, face câţiva paşi, se întoarce din nou şi tot aşa până la Piaţă, unde sigur m-a pierdut din ochi. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia! Îmi venea să râd. Abia m-am abţinut. Trecătorii m-ar fi luat de nebună şi - dacă râdeam de una singură - desigur că ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că sunt într-o ureche."
Oricât de (in)consistente ar fi miturile care vorbesc despre eleganţa şi fair-play-ul epocii interbelice, tot mi-e greu să nu întrevăd în admiratorul tinerei Jeni (de nici 17 ani!) ceva din apucăturile golănaşilor de azi, care claxonează de nebuni şi aruncă vorbe dulci gagicuţelor pe stradă.
Iar, dacă golanului modern mi-e greu (nu să-i imaginez, ci) să-i probez evoluţia peste ani, "tipul" din Jurnalul unei fete greu de mulţumit mă împinge la un exerciţiu asemănător celui pe care îl ai când priveşti primele documentare ale fraţilor Lumière.

Eşti conştient că bucuriile, scârnăviile, tragediile, în fine, existenţa acelor fiinţe s-au stins de mult. Te surprind vitalitatea, încrederea, voioşia cu care zâmbesc sau îşi ridică pălăria ca să salute, în trecerea lor, camera de filmat. Şi îţi este imposibil să nu le schiţezi în minte o cât de scurtă biografie ulterioară. Adică, vezi copilaşul de câteva luni şi doamna grasă de alături, în bufanta ei rochie dungată, şi nu se poate să nu te gândeşti că, astăzi, amândoi deopotrivă sunt oale şi ulcele. Măcar atât.
Eu unul, cel puţin, văd în urmăritorul Jeniei Acterian pe viitorul om nou din anii de după. Foarte tânăr în momentul imortalizării în Jurnal, acest Nae, să-i spunem, provenea, îmi închipui, dintr-o familie de provincie, adusă în Bucureşti de Unire şi de speranţa căpătuirii. Dat la Şcoala de Arte şi Meserii de către tată - purtător de bogate musteţi răsucite, căinat într-ascuns şi finanţat cu mărunţişul rămas din prăvălie de către mamă, foarte posibil şi ea posesoarea unor mustăţi impresionante, eroul nostru se va căsători de tânăr pentru zestre (după ce în mod obligatoriu va fi făcut armata) cu o fată nici urâtă, nici frumoasă, dar cu (i)moralitatea nepătată. Va prelua afacerea familiei şi va locui (cu mici conflicte băneşti) cu părinţii, până ce îi va veni vremea să meargă la război, unde nu se va distinge prin vreo medalie sau vreo rană deosebită. Întoarcerea armelor şi moartea tatălui, dar şi instinctul său de supravieţuire îi vor oferi şansa de a se împlini, în apropierea vârstei de 35-40 de ani. Mirosind vremurile noi, va renunţa la apelativul de Nicholas, cu care dacă se mai alinta până atunci, şi-l va adopta pe cel de Nicolae. Va vinde prăvălia (atelierul?) familiei, va investi toţi banii în bunuri mobile (covoare, tablouri, bijuterii) şi se va înscrie surâzător în Partidul Comunist, punând umărul şi bâta la manifestaţiile anti-regaliste şi anti-ţărăniste din '45-'47. Îşi va continua ascensiunea, asigurată de un lanţ de turnătorii şi autocritici, până într-un post de adjunct pe undeva, de la înălţimea căruia îşi va da silinţa neîndoită de a-şi primi mereu subordonaţii cu spatele. Cel mult din profil, niciodată cu faţa. Acestora li se va lăuda cu cât bine a făcut la viaţa lui, dar, uite că, ce păcat!, tocmai acum nu e în postura de a-i ajuta şi pe ei. Îşi va băga fiul şi nora în servici, îşi va mai "croi" din când în când nevasta pentr-o ciorbă neîncălzită şi va muri, cel mai sigur, de inimă sau de ficat. Depus în holul instituţiei sau al întreprinderii, cadavrul (bos)umflat va fi purtat pe ultimul drum de un cârd de tovarăşi indiferenţi şi parţial ameţiţi. I se va cânta Internaţionala, în timp ce nevasta va plăti într-ascuns un pomelnic pe la vreun preot. Va fi uitat în scurtă vreme...

Desigur, există şi varianta ca personajul nostru să fi murit în război sau lovit de tramvai, pe la sfârşitul anilor '30. Şi să-l fi chemat Vasile, nu Nae. Ori să fi fost chiar unul din bunicii mei... Dar asta, bineînţeles, nu ne interesează.

Nefericirea dată de ghiul

Aroganţa fericită a cocalarilor / pitzipoacelor despre care am vorbit acum ceva vreme, nu e întrecută decât de aroganţa nefericită a ghiulangiilor intelectualoizi.
Intelectualoizi pentru că la ei ghiulul e înlocuit cu diplome. De canotaj, de economie şi industrii, de muzicologie, nu importă, atâta vreme cât îngroaşă teancul de hârtii din C.V. (care e mai degrabă o megalomană autobiografie romanţată, zeci de pagini-fără număr, mânca-ţi-aş).
Ei îţi aruncă în faţă nu cărămida de euro, ci cărămida de titluri (aproape întotdeauna inginer, dar şi profesoruniversitardoctor, critic de artă, poet pentru copii). Cu cât impostura mai mare, cu atât e mai lungă lista de titluri. Ei nu au un nume (la sensul figurat) şi, mai ales, n-au prenume (la sensul propriu), pentru că în locul lui defilează funcţia: domnul director Muzici, domnişoara profesoară universitară Lăbonţu şi aşa mai departe. Doar cei care nu există fac caz de decoraţii de gumă. Să auzi vorbindu-se, de exemplu, despre domnul inginer Popescu, Cristian Tudor Popescu, ar fi o glumă proastă.
Apoi am mai spus că, spre deosebire de ceilalţi semeni ai lor, cocalarii cu diplomă sunt nefericiţi. O tristeţe gâtuită în voce (venind, vezi Doamne, din descifrarea tainelor universului) şi o figură patologic sictirită fac să-ţi acrească borşul în oală dintr-o simplă privire. Amabilitatea, bunul simţ, cumpătarea sunt pentru (po)pulime. Lor nu le trebuie din astea. Ei au diplomă!!! Şi ce altă satisfacţie într-o diplomă decât aceea de a o arăta şi altora? Numai, cum li-e imposibil să şi-o atârne de gât şi să umble cu ea prin târg, şi-o lipesc pe faţă, care devine tragică, stricată, tumefiată de-atâta înţelepciune pe centimentru pătrat.

P. C. te bazezi de zici că vine Apocalipsa?

Isteriile despre sfârşitul lumii nu şi-ar avea rostul decât dacă acesta chiar ar veni. Doar că atunci nu şi-ar mai avea rostul, nu ştiu dacă mă-nţelegeţi.
Nici în ruptul capului n-am reuşit să pricep ce calcul politic (căci numai de calcul politic poate fi vorba) au făcut conservatorii când au ieşit în stradă, căinând implacabila apocalipsă de la Geneva. Fiindcă, dacă sfârşitul nu vine, atunci s-au făcut de o mare cacao. Iar dacă vine, vorba bancului, la ce le foloseşte?
Există oare alegeri după moarte?!

Chicken Little e de mâncare

Oamenii folosesc formule perverse pentru a-şi masca cruzimea şi indiferenţa la cruzime.
De vreo câteva zile circulă un clip (parcă al celor de la Ave) cu nişte găini animate, care nu mai pot de bucurie prin galantare la gândul că or să ajungă friptură şi grătar.
Nu e prima reclamă de genul acesta, nici singura. Abatoarele pun pe ambalaje fotografii colorate cu păsări zâmbitoare şi puişori încă îmbrăcaţi în puf (cum face Transavia). Şi, deşi nu cred să mănânce nimeni desene animate, produsele se cumpără. Paradoxul dintre imaginea veselă de pe ambalaj şi animalul spintecat dinăuntru face viaţa mai plăcută şi digestia mai uşoară.
Ca atunci când gospodina prepară ciorbă de văcuţă (mică şi simpatică, asemeni bucăţilor plutind din farfurie), nu ciorbă de vacă (dobitoaca aia încornorată, care zguduie pământul sub ea, prăvălită de lovitura de baros a măcelarului).

Primiţi cu clişeul?

Da! E un clişeu să spui despre un fenomen incontrolabil că se petrece cu furia dezlănţuită a unei orchestre.
Luaţi de-aici şi de mai jos, să vă convingeţi, însă, că nu sunt doar vorbe răsuflate. Sau, mai precis, de ce acestea sunt vorbe răsuflate şi ce bine e că este aşa.

Fericirea dată de ghiul

Întâi am privit personajele de pe cocalari.com şi pitzipoanca.org ca pe ceea ce sunt: nişte ţărani. Nişte mocani opăriţi, cum ar spune tot dintre ei, uitându-se la noi, oamenii de rând (obişnuiţi?! tot mai puţin majoritari?! cum să ne numim?).
Apoi m-a lovit. Înainte de-a fi ţărani, sunt exemplul suprem de fericire. Lanț de aur + paiete + celular + ochelari de soare = fericire. Nici o îndoială, nici o idee, nici o întrebare, doar răspunsuri. Și acelea foarte puține.

E varianta de azi a sanctei simplicita a lui Giordano Bruno. Doar că, în loc să îndese crengi pe rug, ca-n povestea cu filosoful italian, cel mai probabil ei ar da drumul la manele şi ar înteţi focul cu euroi.
Să fie primit! Iuuuuuiii!!!