Aroganţa fericită a cocalarilor / pitzipoacelor despre care am vorbit acum ceva vreme, nu e întrecută decât de aroganţa nefericită a ghiulangiilor intelectualoizi.
Intelectualoizi pentru că la ei ghiulul e înlocuit cu diplome. De canotaj, de economie şi industrii, de muzicologie, nu importă, atâta vreme cât îngroaşă teancul de hârtii din C.V. (care e mai degrabă o megalomană autobiografie romanţată, zeci de pagini-fără număr, mânca-ţi-aş).
Ei îţi aruncă în faţă nu cărămida de euro, ci cărămida de titluri (aproape întotdeauna inginer, dar şi profesoruniversitardoctor, critic de artă, poet pentru copii). Cu cât impostura mai mare, cu atât e mai lungă lista de titluri. Ei nu au un nume (la sensul figurat) şi, mai ales, n-au prenume (la sensul propriu), pentru că în locul lui defilează funcţia: domnul director Muzici, domnişoara profesoară universitară Lăbonţu şi aşa mai departe. Doar cei care nu există fac caz de decoraţii de gumă. Să auzi vorbindu-se, de exemplu, despre domnul inginer Popescu, Cristian Tudor Popescu, ar fi o glumă proastă.
Apoi am mai spus că, spre deosebire de ceilalţi semeni ai lor, cocalarii cu diplomă sunt nefericiţi. O tristeţe gâtuită în voce (venind, vezi Doamne, din descifrarea tainelor universului) şi o figură patologic sictirită fac să-ţi acrească borşul în oală dintr-o simplă privire. Amabilitatea, bunul simţ, cumpătarea sunt pentru (po)pulime. Lor nu le trebuie din astea. Ei au diplomă!!! Şi ce altă satisfacţie într-o diplomă decât aceea de a o arăta şi altora? Numai, cum li-e imposibil să şi-o atârne de gât şi să umble cu ea prin târg, şi-o lipesc pe faţă, care devine tragică, stricată, tumefiată de-atâta înţelepciune pe centimentru pătrat.
Intelectualoizi pentru că la ei ghiulul e înlocuit cu diplome. De canotaj, de economie şi industrii, de muzicologie, nu importă, atâta vreme cât îngroaşă teancul de hârtii din C.V. (care e mai degrabă o megalomană autobiografie romanţată, zeci de pagini-fără număr, mânca-ţi-aş).
Ei îţi aruncă în faţă nu cărămida de euro, ci cărămida de titluri (aproape întotdeauna inginer, dar şi profesoruniversitardoctor, critic de artă, poet pentru copii). Cu cât impostura mai mare, cu atât e mai lungă lista de titluri. Ei nu au un nume (la sensul figurat) şi, mai ales, n-au prenume (la sensul propriu), pentru că în locul lui defilează funcţia: domnul director Muzici, domnişoara profesoară universitară Lăbonţu şi aşa mai departe. Doar cei care nu există fac caz de decoraţii de gumă. Să auzi vorbindu-se, de exemplu, despre domnul inginer Popescu, Cristian Tudor Popescu, ar fi o glumă proastă.
Apoi am mai spus că, spre deosebire de ceilalţi semeni ai lor, cocalarii cu diplomă sunt nefericiţi. O tristeţe gâtuită în voce (venind, vezi Doamne, din descifrarea tainelor universului) şi o figură patologic sictirită fac să-ţi acrească borşul în oală dintr-o simplă privire. Amabilitatea, bunul simţ, cumpătarea sunt pentru (po)pulime. Lor nu le trebuie din astea. Ei au diplomă!!! Şi ce altă satisfacţie într-o diplomă decât aceea de a o arăta şi altora? Numai, cum li-e imposibil să şi-o atârne de gât şi să umble cu ea prin târg, şi-o lipesc pe faţă, care devine tragică, stricată, tumefiată de-atâta înţelepciune pe centimentru pătrat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu