Citesc în Jurnalul Jeniei Acterian: "11 februarie 1933, ora 12. Ieri, în drum spre bibliotecă, un tip mă depăşeşte, se întoarce, mă priveşte, face câţiva paşi, se întoarce din nou şi tot aşa până la Piaţă, unde sigur m-a pierdut din ochi. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia! Îmi venea să râd. Abia m-am abţinut. Trecătorii m-ar fi luat de nebună şi - dacă râdeam de una singură - desigur că ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că sunt într-o ureche."
Oricât de (in)consistente ar fi miturile care vorbesc despre eleganţa şi fair-play-ul epocii interbelice, tot mi-e greu să nu întrevăd în admiratorul tinerei Jeni (de nici 17 ani!) ceva din apucăturile golănaşilor de azi, care claxonează de nebuni şi aruncă vorbe dulci gagicuţelor pe stradă.
Iar, dacă golanului modern mi-e greu (nu să-i imaginez, ci) să-i probez evoluţia peste ani, "tipul" din Jurnalul unei fete greu de mulţumit mă împinge la un exerciţiu asemănător celui pe care îl ai când priveşti primele documentare ale fraţilor Lumière.
Eşti conştient că bucuriile, scârnăviile, tragediile, în fine, existenţa acelor fiinţe s-au stins de mult. Te surprind vitalitatea, încrederea, voioşia cu care zâmbesc sau îşi ridică pălăria ca să salute, în trecerea lor, camera de filmat. Şi îţi este imposibil să nu le schiţezi în minte o cât de scurtă biografie ulterioară. Adică, vezi copilaşul de câteva luni şi doamna grasă de alături, în bufanta ei rochie dungată, şi nu se poate să nu te gândeşti că, astăzi, amândoi deopotrivă sunt oale şi ulcele. Măcar atât.
Eu unul, cel puţin, văd în urmăritorul Jeniei Acterian pe viitorul om nou din anii de după. Foarte tânăr în momentul imortalizării în Jurnal, acest Nae, să-i spunem, provenea, îmi închipui, dintr-o familie de provincie, adusă în Bucureşti de Unire şi de speranţa căpătuirii. Dat la Şcoala de Arte şi Meserii de către tată - purtător de bogate musteţi răsucite, căinat într-ascuns şi finanţat cu mărunţişul rămas din prăvălie de către mamă, foarte posibil şi ea posesoarea unor mustăţi impresionante, eroul nostru se va căsători de tânăr pentru zestre (după ce în mod obligatoriu va fi făcut armata) cu o fată nici urâtă, nici frumoasă, dar cu (i)moralitatea nepătată. Va prelua afacerea familiei şi va locui (cu mici conflicte băneşti) cu părinţii, până ce îi va veni vremea să meargă la război, unde nu se va distinge prin vreo medalie sau vreo rană deosebită. Întoarcerea armelor şi moartea tatălui, dar şi instinctul său de supravieţuire îi vor oferi şansa de a se împlini, în apropierea vârstei de 35-40 de ani. Mirosind vremurile noi, va renunţa la apelativul de Nicholas, cu care dacă se mai alinta până atunci, şi-l va adopta pe cel de Nicolae. Va vinde prăvălia (atelierul?) familiei, va investi toţi banii în bunuri mobile (covoare, tablouri, bijuterii) şi se va înscrie surâzător în Partidul Comunist, punând umărul şi bâta la manifestaţiile anti-regaliste şi anti-ţărăniste din '45-'47. Îşi va continua ascensiunea, asigurată de un lanţ de turnătorii şi autocritici, până într-un post de adjunct pe undeva, de la înălţimea căruia îşi va da silinţa neîndoită de a-şi primi mereu subordonaţii cu spatele. Cel mult din profil, niciodată cu faţa. Acestora li se va lăuda cu cât bine a făcut la viaţa lui, dar, uite că, ce păcat!, tocmai acum nu e în postura de a-i ajuta şi pe ei. Îşi va băga fiul şi nora în servici, îşi va mai "croi" din când în când nevasta pentr-o ciorbă neîncălzită şi va muri, cel mai sigur, de inimă sau de ficat. Depus în holul instituţiei sau al întreprinderii, cadavrul (bos)umflat va fi purtat pe ultimul drum de un cârd de tovarăşi indiferenţi şi parţial ameţiţi. I se va cânta Internaţionala, în timp ce nevasta va plăti într-ascuns un pomelnic pe la vreun preot. Va fi uitat în scurtă vreme...
Desigur, există şi varianta ca personajul nostru să fi murit în război sau lovit de tramvai, pe la sfârşitul anilor '30. Şi să-l fi chemat Vasile, nu Nae. Ori să fi fost chiar unul din bunicii mei... Dar asta, bineînţeles, nu ne interesează.
Oricât de (in)consistente ar fi miturile care vorbesc despre eleganţa şi fair-play-ul epocii interbelice, tot mi-e greu să nu întrevăd în admiratorul tinerei Jeni (de nici 17 ani!) ceva din apucăturile golănaşilor de azi, care claxonează de nebuni şi aruncă vorbe dulci gagicuţelor pe stradă.
Iar, dacă golanului modern mi-e greu (nu să-i imaginez, ci) să-i probez evoluţia peste ani, "tipul" din Jurnalul unei fete greu de mulţumit mă împinge la un exerciţiu asemănător celui pe care îl ai când priveşti primele documentare ale fraţilor Lumière.
Eşti conştient că bucuriile, scârnăviile, tragediile, în fine, existenţa acelor fiinţe s-au stins de mult. Te surprind vitalitatea, încrederea, voioşia cu care zâmbesc sau îşi ridică pălăria ca să salute, în trecerea lor, camera de filmat. Şi îţi este imposibil să nu le schiţezi în minte o cât de scurtă biografie ulterioară. Adică, vezi copilaşul de câteva luni şi doamna grasă de alături, în bufanta ei rochie dungată, şi nu se poate să nu te gândeşti că, astăzi, amândoi deopotrivă sunt oale şi ulcele. Măcar atât.
Eu unul, cel puţin, văd în urmăritorul Jeniei Acterian pe viitorul om nou din anii de după. Foarte tânăr în momentul imortalizării în Jurnal, acest Nae, să-i spunem, provenea, îmi închipui, dintr-o familie de provincie, adusă în Bucureşti de Unire şi de speranţa căpătuirii. Dat la Şcoala de Arte şi Meserii de către tată - purtător de bogate musteţi răsucite, căinat într-ascuns şi finanţat cu mărunţişul rămas din prăvălie de către mamă, foarte posibil şi ea posesoarea unor mustăţi impresionante, eroul nostru se va căsători de tânăr pentru zestre (după ce în mod obligatoriu va fi făcut armata) cu o fată nici urâtă, nici frumoasă, dar cu (i)moralitatea nepătată. Va prelua afacerea familiei şi va locui (cu mici conflicte băneşti) cu părinţii, până ce îi va veni vremea să meargă la război, unde nu se va distinge prin vreo medalie sau vreo rană deosebită. Întoarcerea armelor şi moartea tatălui, dar şi instinctul său de supravieţuire îi vor oferi şansa de a se împlini, în apropierea vârstei de 35-40 de ani. Mirosind vremurile noi, va renunţa la apelativul de Nicholas, cu care dacă se mai alinta până atunci, şi-l va adopta pe cel de Nicolae. Va vinde prăvălia (atelierul?) familiei, va investi toţi banii în bunuri mobile (covoare, tablouri, bijuterii) şi se va înscrie surâzător în Partidul Comunist, punând umărul şi bâta la manifestaţiile anti-regaliste şi anti-ţărăniste din '45-'47. Îşi va continua ascensiunea, asigurată de un lanţ de turnătorii şi autocritici, până într-un post de adjunct pe undeva, de la înălţimea căruia îşi va da silinţa neîndoită de a-şi primi mereu subordonaţii cu spatele. Cel mult din profil, niciodată cu faţa. Acestora li se va lăuda cu cât bine a făcut la viaţa lui, dar, uite că, ce păcat!, tocmai acum nu e în postura de a-i ajuta şi pe ei. Îşi va băga fiul şi nora în servici, îşi va mai "croi" din când în când nevasta pentr-o ciorbă neîncălzită şi va muri, cel mai sigur, de inimă sau de ficat. Depus în holul instituţiei sau al întreprinderii, cadavrul (bos)umflat va fi purtat pe ultimul drum de un cârd de tovarăşi indiferenţi şi parţial ameţiţi. I se va cânta Internaţionala, în timp ce nevasta va plăti într-ascuns un pomelnic pe la vreun preot. Va fi uitat în scurtă vreme...
Desigur, există şi varianta ca personajul nostru să fi murit în război sau lovit de tramvai, pe la sfârşitul anilor '30. Şi să-l fi chemat Vasile, nu Nae. Ori să fi fost chiar unul din bunicii mei... Dar asta, bineînţeles, nu ne interesează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu