Zi-i unui puşti de clasa a 9-a, a 10-a, să facă pe nebunul, să se prostească câteva minute în rolul unui zănatec, fără principii, fără moral, dar cu o poftă teribilă de sânge.
Cel mai probabil o să înceapă să dea ochii peste cap, să alerge din cracă-n cracă, să rânjească, să se încrunte brusc în secunda imediat următoare, iar, dacă e niţeluş mai inteligent, să-şi dezvolte un tic facial (cum ar fi, să zicem, să scoată limba din când în când, ca un şarpe).
Nu că aş avea o idee fixă despre cum ar trebui interpretat răul (uitaţi-vă totuşi la Utomlyonnye solntstem al lui Nikita Mihalkov, sau, ca să nu ne depărtăm de Hollywood, la Keiser Soeze şi John Doe ai lui Kevin Spacey). Şi nu că n-aş fi indulgent, socotind că e vorba totuşi despre un film făcut după benzi desenate, dar rolul lui Heath Ledger e al naibii de previzibil. Şi lipsit de complexitate. Chiar văzut la Multiplex, cu boxele tunându-ţi în urechi şi ecranul prăbuşindu-se peste tine.
Poveştile mereu schimbătoare despre cum a căpatat Joker teribilele cicatrici, despre presupusa sa suferinţă în copilărie, sunt vechi de la acelaşi Se7en, adică tocmai din 1994. Înainte, cu ajutorul binevoitor al cenzurii, era comod să-i construieşti ucigaşului o biografie horror, doar nu voiai să acuzi societatea americană pentru ce-a devenit. Acum asistăm la o răsturnare de clişeu, ce se vrea a fi grozav de subtilă. Numai că nu e.
La fel cum nici cronicile post-mortem pentru Ledger nu sunt. Poftim aici câteva. Toate vorbesc aproape numai despre Joker şi ce bine că în rolul lui a fost distribuit actorul australian care a sfârşit tragic anul acesta. Ba chiar cum îl taie pe Jack Nicholson în două, de parcă ar fi spaghetti-western, nu actorie.
E onorabil să vorbeşti frumos despre morţi. Dar să-i transformi în ceea ce n-au fost niciodată, mă umple de greaţă. Laura Stoica a devenit astfel, la moartea ei, o mare artistă, Adrian Pintea - un maestru al scenei, Iosif Constantin Drăgan - profesor, iar nu securist-legionar. Deh, e şi asta o formă de îmbălsămare.
Revenind la subiectul nostru şi despărţind puţin apele, ţin să spun totuşi că uvertura filmului e incitantă, dark, într-adevăr. Mai mult meritul regizorului-scenarist decât al actorilor. Şi cam atât. Filmul, per-ansamblu, pare făcut pentru americanii middle-class care se simt loviţi în valorile lor naţionale (comunitate, familie, solidaritate).
Verdictul: Siropel. Light. The Light Knight.
Nu că aş avea o idee fixă despre cum ar trebui interpretat răul (uitaţi-vă totuşi la Utomlyonnye solntstem al lui Nikita Mihalkov, sau, ca să nu ne depărtăm de Hollywood, la Keiser Soeze şi John Doe ai lui Kevin Spacey). Şi nu că n-aş fi indulgent, socotind că e vorba totuşi despre un film făcut după benzi desenate, dar rolul lui Heath Ledger e al naibii de previzibil. Şi lipsit de complexitate. Chiar văzut la Multiplex, cu boxele tunându-ţi în urechi şi ecranul prăbuşindu-se peste tine.
Poveştile mereu schimbătoare despre cum a căpatat Joker teribilele cicatrici, despre presupusa sa suferinţă în copilărie, sunt vechi de la acelaşi Se7en, adică tocmai din 1994. Înainte, cu ajutorul binevoitor al cenzurii, era comod să-i construieşti ucigaşului o biografie horror, doar nu voiai să acuzi societatea americană pentru ce-a devenit. Acum asistăm la o răsturnare de clişeu, ce se vrea a fi grozav de subtilă. Numai că nu e.
La fel cum nici cronicile post-mortem pentru Ledger nu sunt. Poftim aici câteva. Toate vorbesc aproape numai despre Joker şi ce bine că în rolul lui a fost distribuit actorul australian care a sfârşit tragic anul acesta. Ba chiar cum îl taie pe Jack Nicholson în două, de parcă ar fi spaghetti-western, nu actorie.
E onorabil să vorbeşti frumos despre morţi. Dar să-i transformi în ceea ce n-au fost niciodată, mă umple de greaţă. Laura Stoica a devenit astfel, la moartea ei, o mare artistă, Adrian Pintea - un maestru al scenei, Iosif Constantin Drăgan - profesor, iar nu securist-legionar. Deh, e şi asta o formă de îmbălsămare.
Revenind la subiectul nostru şi despărţind puţin apele, ţin să spun totuşi că uvertura filmului e incitantă, dark, într-adevăr. Mai mult meritul regizorului-scenarist decât al actorilor. Şi cam atât. Filmul, per-ansamblu, pare făcut pentru americanii middle-class care se simt loviţi în valorile lor naţionale (comunitate, familie, solidaritate).
Verdictul: Siropel. Light. The Light Knight.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu