În 1996, Roger Garaudy, cândva un apreciat autor marxist-leninist, îşi vărsa în cap toată presa şi intelighenţia din Franţa pentru publicarea Miturilor fondatoare ale politicii israeliene. El şi Librăria românească din Paris - singura dispusă să-i pună la vânzare cartea.
Afirmând că noţiunea de "genocid", aplicată de tribunalul de la Nüremberg realei tragedii din al doilea război mondial a poporului evreu, e la fel de valabilă şi în cazul altor naţiuni atacate de nazişti şi negând caracterul ritualic (de holocaust - foc sfânt) al crimelor, Garaudy sfârşea prin a fi primul condamnat la amendă penală pe baza "articolului Gayssot" la legea presei din 1881: "Vor fi pedepsiţi [...] cei care contestă existenţa uneia sau mai multora dintre crimele contra umanităţii aşa cum au fost ele definite de articolul 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg". Propus de un membru al Partidului Comunist Francez şi adoptat în 1990, acest amendament îi refuză cetăţeanului francez dreptul de a se îndoi, de a critica, de a supune judecăţii sale un fapt istoric. Nu întâmplător e acesta, dar (va) putea fi şi altul.
Partea cu adevărat dureroasă a evenimentului e că, sub o formă sau alta, acest amendament funcţiona în întregul Occident încă de dinainte de 1990. Doar că nescris, iar pedeapsa nu era penală, ci comunitară (excomunicară, să fiu precis).
În comunism, cândva, a nu te îndoi de politica oficială era privit de cei din jur ca un gest de supunere, în cel mai bun caz, de prostie. În democraţiile vestice, în ziua de azi, a face acelaşi lucru echivalează cu o sinucidere (socială). Să spui, vorba abatelui Pierre, susţinătorul lui Garaudy, că "nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart" este, de multe ori, un act de antisemitism.
Iar principiul ăsta se face observat cel mai uşor în artă, acolo unde şi poţi fi desfiinţat cel mai uşor. În romane, în filme, evreii au dislocat repede celelalte victime ale naziştilor. Au rămas doar ei. Cât despre nazişti, hmm!, aceştia sunt neaparat blonzi, înalţi, au privirea crâncenă, tăioasă, şi o singură ocupaţie, să bântuie după evrei, eventual rostind printre dinţi: "Juden, Juden!". Nimic mai păgubos. Sute de cărţi, sute de filme fără valoare - oferite ca nişte capodopere. Multe dintre ele, variante romanţate ale lui Mein Kampf, dar pe invers.
De aceea, deşi făcut într-o perioadă (1953) în care isteria antisemită încă nu avea amploarea de azi, nu pot să nu îmi exprim admiraţia faţă de Stalag 17 al lui Billy Wilder. Un film cu nazişti, fără un cuvânt despre evrei. Un film în care naziştii sunt altfel. Nu ştiu dacă seamănă cu cei reali, dar nici nu contează. E ficţiune, nu documentar. Cu asemenea nazişti, al doilea război mondial ar fi fost imposibil. Doar dacă, cel mult, Hitler şi-ar fi propus să extermine celelalte naţii prin râs şi să-i ucidă cu ironia şi sarcasmul.
Notă finală: Evreu de origine, remarcabil la Billy Wilder e că nimeni nu l-ar fi putut condamna dacă ar fi făcut din Stalag 17 un film la fel ca oricare altul despre război. Avea toate motivele din lume. Mama sa şi tatăl vitreg muriseră într-un lagăr de concentrare.
P.S. Pentru alte amănunte despre afacerea Garaudy, click aici. Pentru o idee corectă, citiţi cartea. O să vedeţi că, uneori, autorul se pripeşte în concluzii. Spre exemplu, e posibil ca nici una din dovezile practice de la Nüremberg (despre funcţionarea camerelor de gazare) să nu se susţină. Dar nici nu-i nevoie. Există mii de afirmaţii că aceste camere funcţionau şi, deşi nu suntem în stalinism, unde condamnarea să se facă exclusiv pe baza mărturilor, pentru mine e suficient.
Afirmând că noţiunea de "genocid", aplicată de tribunalul de la Nüremberg realei tragedii din al doilea război mondial a poporului evreu, e la fel de valabilă şi în cazul altor naţiuni atacate de nazişti şi negând caracterul ritualic (de holocaust - foc sfânt) al crimelor, Garaudy sfârşea prin a fi primul condamnat la amendă penală pe baza "articolului Gayssot" la legea presei din 1881: "Vor fi pedepsiţi [...] cei care contestă existenţa uneia sau mai multora dintre crimele contra umanităţii aşa cum au fost ele definite de articolul 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg". Propus de un membru al Partidului Comunist Francez şi adoptat în 1990, acest amendament îi refuză cetăţeanului francez dreptul de a se îndoi, de a critica, de a supune judecăţii sale un fapt istoric. Nu întâmplător e acesta, dar (va) putea fi şi altul.
Partea cu adevărat dureroasă a evenimentului e că, sub o formă sau alta, acest amendament funcţiona în întregul Occident încă de dinainte de 1990. Doar că nescris, iar pedeapsa nu era penală, ci comunitară (excomunicară, să fiu precis).
În comunism, cândva, a nu te îndoi de politica oficială era privit de cei din jur ca un gest de supunere, în cel mai bun caz, de prostie. În democraţiile vestice, în ziua de azi, a face acelaşi lucru echivalează cu o sinucidere (socială). Să spui, vorba abatelui Pierre, susţinătorul lui Garaudy, că "nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart" este, de multe ori, un act de antisemitism.
Iar principiul ăsta se face observat cel mai uşor în artă, acolo unde şi poţi fi desfiinţat cel mai uşor. În romane, în filme, evreii au dislocat repede celelalte victime ale naziştilor. Au rămas doar ei. Cât despre nazişti, hmm!, aceştia sunt neaparat blonzi, înalţi, au privirea crâncenă, tăioasă, şi o singură ocupaţie, să bântuie după evrei, eventual rostind printre dinţi: "Juden, Juden!". Nimic mai păgubos. Sute de cărţi, sute de filme fără valoare - oferite ca nişte capodopere. Multe dintre ele, variante romanţate ale lui Mein Kampf, dar pe invers.
De aceea, deşi făcut într-o perioadă (1953) în care isteria antisemită încă nu avea amploarea de azi, nu pot să nu îmi exprim admiraţia faţă de Stalag 17 al lui Billy Wilder. Un film cu nazişti, fără un cuvânt despre evrei. Un film în care naziştii sunt altfel. Nu ştiu dacă seamănă cu cei reali, dar nici nu contează. E ficţiune, nu documentar. Cu asemenea nazişti, al doilea război mondial ar fi fost imposibil. Doar dacă, cel mult, Hitler şi-ar fi propus să extermine celelalte naţii prin râs şi să-i ucidă cu ironia şi sarcasmul.
Notă finală: Evreu de origine, remarcabil la Billy Wilder e că nimeni nu l-ar fi putut condamna dacă ar fi făcut din Stalag 17 un film la fel ca oricare altul despre război. Avea toate motivele din lume. Mama sa şi tatăl vitreg muriseră într-un lagăr de concentrare.
P.S. Pentru alte amănunte despre afacerea Garaudy, click aici. Pentru o idee corectă, citiţi cartea. O să vedeţi că, uneori, autorul se pripeşte în concluzii. Spre exemplu, e posibil ca nici una din dovezile practice de la Nüremberg (despre funcţionarea camerelor de gazare) să nu se susţină. Dar nici nu-i nevoie. Există mii de afirmaţii că aceste camere funcţionau şi, deşi nu suntem în stalinism, unde condamnarea să se facă exclusiv pe baza mărturilor, pentru mine e suficient.
Salut. Intr-adevat, sa introduci in Codul Penal prevederi referitoare la unicitatea Shoah e o aiureala (ca sa ma exprim bland). Oricum, sunt totusi destule argumente care pot sustine acest caracter aparte al "genocidului evreiesc" (faptul ca Hitler era obsedat de "conspiratia evreiasca, inscrierea sa intr-o anumita traditie antisemita etc.).
RăspundețiȘtergereIn ceea ce il priveste pe Billy Wilder, asta a fost chiar un tip extraordinar. O data, era pe platoul de filmare si un actor a inceput sa ii laude pe nazisti. El nu a spus decat "Hey, those bastards killed my mother" si conflictul s-a oprit aici. Nu stiu daca, dupa tragedia prin care trecuse familia sa, as fi avut o asemenea tarie de caracter...
Da, am şi spus că nu-l susţin pe Garaudy până la capăt. De multe ori bate câmpii.
RăspundețiȘtergereCe susţin eu e dreptul de a te îndoi. De orice. Acum e cazul political correctness şi a discriminării pozitive, care transformă minorităţile într-un nou Dumnezeu medieval. Infailibil, inatacabil. Asta în timp ce adevaratul Dumnezeu (adevărat pentru cei care cred în el) poate fi desfiinţat fără nici o problemă.
Rasismul pe invers e la fel de periculos ca orice extremism. Şi are un potenţial uriaş. El e viitorul, nu găştile de neonazişti păduchioşi, nespălaţi şi care aprind făclii la ceas de seară prin cimitire.