Nuntă degeaba

Horaţiu Mălăele e actor (de geniu), poet, regizor de teatru, mai nou - de film, caricaturist şi cine mai ştie câte altele. Dintre toate, ocupaţiunea care se face cel mai bine simţită în Nunta mută e ultima. Căci filmul ăsta, în ansamblu şi în amănunt, e o mare caricatură. Nimic mai mult.
O dată cu el ne întoarcem, nu în anii 50 (nici o legătură, Doamne păzeşte), ci în paleoliticul postrevoluţionar, când filmele erau căznite, fără vreo idee epică, metaforicoidale, făcute să (răz)bată în ciocoi şi nu în pupila ori corazon-ul spectatorului.
Această Nuntă a lui Mălăele (ca să imit umorul din film) nu e doar mută, ci şi futută, şi cu viţica pierdută. E degeaba, e ca să se afle în treabă. Toată miza spectacolului sunt, până la urmă, replicile isteţe... O curvă bătrână spune fără s-o întrebe nimeni: "Eu am lucrat la poştă. La poştă taxam cu cuvântul, şi acasă cu centimetrul." Apoi: "Mie îmi plac discuţiile scurte şi futaiurile lungi."
Dialogurile ţăranilor sunt dominate de lait-motivul "du-te-n mă-tă", iar Valentin Teodosiu glumeşte cu fii-sa, alintând-o curvă, după ce află că s-a tăvălit în ovăz cu a' lu' nu-ştiu-cui. Am impresia că, dacă Horaţiu Mălăele s-a născut la oraş şi nu avea de unde şti, apoi nici Moromeţii sau Ion n-a citit, sau, dac-a făcut-o, nu i-a folosit la nimic: ţăranul român îşi călca fata în picioare, o omora cu lopata, căci ruşinea de a-şi fi pierdut fecioria înainte de (promisiunea de) nuntă era a lui, nu a fetei - pe el îl batjocorea satul. Dar, mă rog, să-i acordăm (abuziv) acestui episod dreptul de licenţă artistică. Deşi mai sunt şi altele, la fel de dubioase: în primăvara lui '53, după cea mai înfiorătoare iarnă din istoria recentă (niţică documentare n-ar fi stricat), la începutul lui martie, vedem iarbă verde, frunze pe copaci, ţărani zburdând în mâneca scurtă şi hambare pline cu grâu, să aibă mirii unde se copula stupido-metaforico-alegoric. Apoi, pentru o nuntă de 20 de persoane, socrul mic taie 4 porci, enşpe găini, aduce butoaie cu vin. De unde, Dumnezeu!?
Ce e însă grav, de neiertat la film, sunt comuniştii satului: nişte nătăfleţi luaţi la bâză de ceilalţi, nişte împiedicaţi, nişte bâlbâiţi. Singura lor legătură cu Marx (fraţii, nu Karl) se petrece în timpul unei proiecţii publice, când asistăm, la propriu, la o inutilă secvenţă de spectacol mut.
Fără să vrea, sper!, Mălăele obţine, la final, efectul invers celui declarat (realizarea, printre altele, a unui film despre dictatură şi Adevăr). Făcând din ruşi unicele personaje venale, monstruoase, criminale (ei, şi numai ei, distrug nunta cu tancurile şi rad localitatea de faţa pământului; activistul satului e o victimă, el îşi ia palme de la soldatul ce anunţă moartea lui Stalin), regizorul Mălăele se suprapune în discurs chiar cu cei pe care aici vrea să-i denunţe. Adică cu comuniştii (pot spune aşa, că dacă a suportat pelicula asemenea creaţie, de ce n-ar îndura şi html-ul o dublă cacofonie?)...
Păi, nu se chinuie Vadim, Păunescu şi vocile lor tunătoare, de vreo 20 de ani - acuşi, să catadicsim a pricepe că vina pentru ororile din anii 50 o poartă puterile occidentale, ele au lăsat Crima să se petreacă. Hai, cel mult, să zicem că responsabilitatea a fost a ruşilor, a evreilor şi maghiarilor: ei deţineau funcţiile în Partid, Dej doar se ştie că era chinez... Se dau peste cap să înţelegem, vorba lui Lucian Pintilie, că românu-i om blând, dom'le. Blând, blând, dar cu ce preţ?...
Până la urmă, ce vrea domnul Mălăele, că mă şi enervez, care e drama Nunţii lui? Că se iroseşte aşa o frumoasă iubire (toată numai bulăneală şi futai), că pun ruşii satul la pământ? Aşa... Şi?... Ruşii au plecat în '58. Să înţeleg că restul de 31 de ani de comunism, cu românaşii noştri la putere, a fost mişto?...
Apoi... Drama României? Adevărul despre dictatură promis de film? Că mâncau ţăranii câte o cincime de porc la o singură nuntă, fără a socoti şi găinile, că stăteau la crâşmă şi se înjurau de mamă taman în timpul cruntei foamete din '53?
Nu! Drama, nenorocirea, tragedia întregii daraveri e că au existat vremuri cumplite, crâncene, de neconceput... Iar drama mea personală e că am pierdut o oră-jumătate uitându-mă la cum a făcut film Horaţiu despre (Mălă)ele.