Superstiţia ca formă de salvare

Închisoarea de la Sighet e în mijlocul oraşului. Înainte de primărie, pe stânga (mă rog - dacă vii din partea cealaltă - după primărie, pe dreapta). Sediul Securităţii din Iaşi, în anii 50, era pe Bulevardul Copou, mai jos de Universitate...

Să susţii că oamenii din oraş n-au ştiut de crimele, de strigătele de ajutor, de schingiuţii dinăuntru mi se pare o lucrătură împotriva firii.

Când zidul de execuţie şi miradorul de la Sighet numai nu se prăbuşesc în strada publică, când sângele celor omorâţi se scurge sub trotuar, iar mirosul prafului de puşcă le pătrunde orăşenilor în case, a pretinde, după formula folosită şi în cazul lagărelor de concentrare, că "nu s-a ştiut", e o complicitate.

Complicitate la furt. Nu la crimă, doar la furt. Cel al memoriei. Până la urmă, oricât de intransigenţi am fi, de crimă nu putem acuza pe nimeni şi nici n-avem dreptul. Căci oamenii, sub orice vremi, sunt datori să trăiască şi o vor face. Ba încă cu voluptate. Dovadă - poza de mai jos, a unor deportaţi în Bărăgan.

C-o sticlă de spirt, uiţi că acasă copiii n-au ce mânca, cu basca pe-o ureche, nu-ţi mai pasă de regimul politic care te-a aruncat în fundul pământului, de tenişii flenduriţi din picioare, de maţele care-ţi chiorăie.

Ba, cu ceva imaginaţie, transformi tot necazul în superstiţie, zici că aşa ţi-a dat Dumnezeu să trăieşti şi te convingi că, dacă ocoleşti pasajul de sub sediul Securităţii, o faci pentru a nu rămâne repetent, nu fiindcă acolo mor oameni, despre care nu vrei şi e mai bine să nu ştii.

Casa Ror, Iaşi - Sediul Securităţii în anii 50,
cu Gangul Repetenţilor, ocolit de studenţi -
astăzi, cum altfel?!, transformată în crâşmă