Dintotdeauna am trăit o inexplicabilă şi fatală nostalgie pentru o epocă istorică pe care nu am apucat-o - anii 50 în România comunistă. Inexplicabilă, fiindcă nu am reuşit să pricep nici o clipă de unde-mi (de)vine sentimentul; spre exemplu, prima dată când el s-a făcut simțit nu aveam mai mult de 14 ani şi tot ce ştiam despre perioada stalinistă era luat din Moromeţii 2 şi Cel mai iubit dintre pământeni. Apoi - fatală, fiindcă mi-a dirijat viaţa: m-a determinat să dau la Istorie, să-mi aleg specializarea şi, într-o anume măsură, şi cariera (?!)...
Îmi place să cred despre mine că, dacă aş fi trăit acele vremuri, aş fi fost fie un mare ticălos, fie un mare martir. Deşi, cel mai probabil, n-aş fi fost de niciuna, cum nu sunt nici acum... Dar omul e dator să viseze, he, he, he...
În toţi aceşti ani, de neînţeleasă nostalgie (insist să-i spun aşa), în care, de la lipsa de material documentar, am glisat înspre abundenţa lui necontrolată, am trăit cu un vis: să se facă o reconstituire artistică a perioadei, să se scrie sau să se filmeze Moromeţii epocii staliniste, dacă putem zice aşa. N-are mai are nici un rost: visul nu mi s-a împlinit. Cea mai fidelă reconstituire rămâne a Malvinei Urşianu din 1987, Figuranţii.
Un film cu o impecabilă scenografie, cu destine închipuite parcă de Călinescu pentru Scrinul negru, un film care spune tot ce se putea spune despre stalinism în anii 80... Şi de-atunci încoace, dacă ţinem cont că altceva mai mult nici nu s-a mai spus. Poate doar Zodia scafandrului de Mircea Nedelciu şi, cu maximă indulgenţă, Undeva în est a lui Nicolae Mărgineanu să merite a fi amintite în sensul ăsta.
Pe lista filmelor bune de dinainte, atît de subţire oricum, alături de Moara cu noroc, Reconstituirea, Iacob, Duminica la ora 6 (aproape uitat şi el că, deh, e film cu comunişti)..., eu (eu, căci, până la urmă e o chestiune şi de gust) aş adăuga, fără să clipesc, Figuranţii, povestea aristocraţilor de după război, condamnaţi să confecţioneze pungi din hârtie pentru a supravieţui şi să joace în filme roluri decorative, singurul loc, în afara Canalului, unde chipurile lor nobiliare mai aflau căutare...
P.S. Aştept cu interes să văd Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele (şi pân-atunci nu cred nimic, nu, nici pe Alex. Leo Şerban), chiar dacă ideea de la care pleacă o bănuiesc a fi falsă: Stalin a murit în martie, pe data de 5. Iar Paştele, în 1953, a picat pe 5 aprilie, dacă n-am greşit eu calculul. Deci nunta din film nu putea avea loc nu din cauza regimului, ci a bisericii, că era post. Dar mai știi...
Îmi place să cred despre mine că, dacă aş fi trăit acele vremuri, aş fi fost fie un mare ticălos, fie un mare martir. Deşi, cel mai probabil, n-aş fi fost de niciuna, cum nu sunt nici acum... Dar omul e dator să viseze, he, he, he...
În toţi aceşti ani, de neînţeleasă nostalgie (insist să-i spun aşa), în care, de la lipsa de material documentar, am glisat înspre abundenţa lui necontrolată, am trăit cu un vis: să se facă o reconstituire artistică a perioadei, să se scrie sau să se filmeze Moromeţii epocii staliniste, dacă putem zice aşa. N-are mai are nici un rost: visul nu mi s-a împlinit. Cea mai fidelă reconstituire rămâne a Malvinei Urşianu din 1987, Figuranţii.
Un film cu o impecabilă scenografie, cu destine închipuite parcă de Călinescu pentru Scrinul negru, un film care spune tot ce se putea spune despre stalinism în anii 80... Şi de-atunci încoace, dacă ţinem cont că altceva mai mult nici nu s-a mai spus. Poate doar Zodia scafandrului de Mircea Nedelciu şi, cu maximă indulgenţă, Undeva în est a lui Nicolae Mărgineanu să merite a fi amintite în sensul ăsta.
Pe lista filmelor bune de dinainte, atît de subţire oricum, alături de Moara cu noroc, Reconstituirea, Iacob, Duminica la ora 6 (aproape uitat şi el că, deh, e film cu comunişti)..., eu (eu, căci, până la urmă e o chestiune şi de gust) aş adăuga, fără să clipesc, Figuranţii, povestea aristocraţilor de după război, condamnaţi să confecţioneze pungi din hârtie pentru a supravieţui şi să joace în filme roluri decorative, singurul loc, în afara Canalului, unde chipurile lor nobiliare mai aflau căutare...
P.S. Aştept cu interes să văd Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele (şi pân-atunci nu cred nimic, nu, nici pe Alex. Leo Şerban), chiar dacă ideea de la care pleacă o bănuiesc a fi falsă: Stalin a murit în martie, pe data de 5. Iar Paştele, în 1953, a picat pe 5 aprilie, dacă n-am greşit eu calculul. Deci nunta din film nu putea avea loc nu din cauza regimului, ci a bisericii, că era post. Dar mai știi...
Cei care vor să vadă Figuranţii să-mi spună, că nu reuşesc să mai dau de torrentul de pe care l-am luat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu