Luni seara mă uitam la un reality-show autohton şi am zărit în cadru că, pe locul în care se petrecea încăierarea (sau ce-o fi fost acolo), era un indicator spre strada Verzişori. Având mintea odihnită, nu m-am zdrobit prea tare să aflu ce-i cu ea. M-am gândit la ecologişti, la dolari, la orice, doar la semnificaţia reală, nu.
Întâmplarea a făcut ca ieri să dau în reportajele lui Geo Bogza, din Anii împotrivirii, peste următorul text: "Pe cheiul Dâmboviţei, aproape de Abatorul care le furnizează materia primă, se întind tăbăcăriile; un întreg cartier. Sunt vreo zece fabrici, aşezate una lângă alta, majoritatea având poarta pe strada Verzişori. Strada Verzişori! Cred că n-are pereche în Bucureşti. Lungă, bolovănoasă, se târăşte printre două şiruri de clădiri înalte, posomorâte. Dinăuntrul lor se aude tot timpul un zbârnâit puternic, ca de aeroplan. Nu sunt decât maşinile care preseză talpa. Sus de tot, câteva ferestre prin care se văd atârnând de grinda podului, într-o imagine macabră şi grotescă, pieile puse la uscat. Par monştri spânzuraţi. Strada Verzişori e rezervată exclusiv tăbăcăriilor. Nici un om care n-are legătură cu ele nu se aventurează pe aici. De aceea, în orele obişnuite ale zilei, când nu intră sau ies lucrătorii, strada Verzişori e cu desăvârşire pustie. Ţipenie de om. Numai zbârnâitul perseverent şi sunetele de piei spânzurând la ferestrele superioare. Iar uneori în poarta fabricii, călare pe prag, o apariţie masivă şi mustăcioasă, cu un castron de postav maro pe vârful capului: portarul albanez. Dacă eşti lucrător şi vrei să ieşi, sau dacă nu eşti lucrător şi vrei să intri, nu se poate. Mustăciosul păzeşte cu priviri încruntate, pline de duşmănie. Aşa se prezintă strada Verzişori de la un capăt la altul. Pustie, dezolantă, cu porţi mohorâte, cu acel zbârnâit strident care te face să bănui că înăuntru se petrec lucruri penibile, ca într-un loc de supliciu. Un miros acru de borhot industrial pluteşte în aer. Şi într-o bună amiază la ora patru, bolovanii străzii răsună de hurducăturile unei căruţe. Vine din partea cealaltă, gemând sub greutate, trasă de un singur cal. Un om lat în spate, voinic, dar murdar şi puţind a hoit, o conduce. Vine de la Abator, încărcat cu piei proaspete, de abia jupuite de pe trupul animalelor. Cum sunt aruncate una peste alta, cele câteva zeci de perechi de coarne ce împung aerul dau căruţei înfăţişarea unui monstru greoi ce s-ar îndrepta spre prada fără scăpare. Nu sunt închişi acolo, în curtea fabricii, câteva sute de lucrători galbeni, lipiţi pe lângă ziduri? Nu spre ei se îndreaptă oare mătăhălosul monstru? Când poarta se deschide şi namila intră greoaie, nu se aude un vaier prelung, o lamentaţie dureroasă ce vine parcă din infern?"
Abia după asta, am mers la dicţionar, Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, ca să mă lămuresc că denumirea străzii vine de la un corp al armatei române, anume vânătorii, care a luptat în războiul de independenţă.
Iată la ce e bună cartea câteodată! Îmbogăţeşte timpul petrecut uitându-te la reality-show-uri tâmpite. Cel puţin asta.
Întâmplarea a făcut ca ieri să dau în reportajele lui Geo Bogza, din Anii împotrivirii, peste următorul text: "Pe cheiul Dâmboviţei, aproape de Abatorul care le furnizează materia primă, se întind tăbăcăriile; un întreg cartier. Sunt vreo zece fabrici, aşezate una lângă alta, majoritatea având poarta pe strada Verzişori. Strada Verzişori! Cred că n-are pereche în Bucureşti. Lungă, bolovănoasă, se târăşte printre două şiruri de clădiri înalte, posomorâte. Dinăuntrul lor se aude tot timpul un zbârnâit puternic, ca de aeroplan. Nu sunt decât maşinile care preseză talpa. Sus de tot, câteva ferestre prin care se văd atârnând de grinda podului, într-o imagine macabră şi grotescă, pieile puse la uscat. Par monştri spânzuraţi. Strada Verzişori e rezervată exclusiv tăbăcăriilor. Nici un om care n-are legătură cu ele nu se aventurează pe aici. De aceea, în orele obişnuite ale zilei, când nu intră sau ies lucrătorii, strada Verzişori e cu desăvârşire pustie. Ţipenie de om. Numai zbârnâitul perseverent şi sunetele de piei spânzurând la ferestrele superioare. Iar uneori în poarta fabricii, călare pe prag, o apariţie masivă şi mustăcioasă, cu un castron de postav maro pe vârful capului: portarul albanez. Dacă eşti lucrător şi vrei să ieşi, sau dacă nu eşti lucrător şi vrei să intri, nu se poate. Mustăciosul păzeşte cu priviri încruntate, pline de duşmănie. Aşa se prezintă strada Verzişori de la un capăt la altul. Pustie, dezolantă, cu porţi mohorâte, cu acel zbârnâit strident care te face să bănui că înăuntru se petrec lucruri penibile, ca într-un loc de supliciu. Un miros acru de borhot industrial pluteşte în aer. Şi într-o bună amiază la ora patru, bolovanii străzii răsună de hurducăturile unei căruţe. Vine din partea cealaltă, gemând sub greutate, trasă de un singur cal. Un om lat în spate, voinic, dar murdar şi puţind a hoit, o conduce. Vine de la Abator, încărcat cu piei proaspete, de abia jupuite de pe trupul animalelor. Cum sunt aruncate una peste alta, cele câteva zeci de perechi de coarne ce împung aerul dau căruţei înfăţişarea unui monstru greoi ce s-ar îndrepta spre prada fără scăpare. Nu sunt închişi acolo, în curtea fabricii, câteva sute de lucrători galbeni, lipiţi pe lângă ziduri? Nu spre ei se îndreaptă oare mătăhălosul monstru? Când poarta se deschide şi namila intră greoaie, nu se aude un vaier prelung, o lamentaţie dureroasă ce vine parcă din infern?"
Abia după asta, am mers la dicţionar, Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, ca să mă lămuresc că denumirea străzii vine de la un corp al armatei române, anume vânătorii, care a luptat în războiul de independenţă.
Iată la ce e bună cartea câteodată! Îmbogăţeşte timpul petrecut uitându-te la reality-show-uri tâmpite. Cel puţin asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu