Bună seara în oraş

Astă-seară, mă întorceam de la lucru, pe la opt şi jumătate, poate un pic după... Urc într-un maxi-taxi, la capăt de linie. Şoferul lipseşte, dar uşa microbuzului e deschisă pentru călători. Înăuntru - luminile stinse, întuneric, geamurile aburite şi o atmosferă iernatică, de personal de clasa a doua, înaintea plecării din haltă. O bătrână îmbrobodită şi sacoşele ei, pe scaunele de după şofer, şi doi băieţaşi de cartier, puţin mai în spate. Linişte... Doar scârţâitul murdar al banchetei, când mă aşez eu...
Apoi, mai urcă cineva... Un bărbat... Care dă solemn bună seara... Bună seara, în oraş!!! Până să mă dezmeticesc, ceva din sentimentul ţărănesc al fiinţei mele mă împinge să-i răspund. Din vârful buzelor. Eu şi bătrâna...
Mi s-a părut un gest de o generozitate umană fantastic. Într-un oraş în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nici nu vrea s-o facă. Într-un oraş pe care tot mai mult îl străbaţi (înspre serviciu, înspre casă), decât îl locuieşti, tu să dai bună seara. Un gest gratuit şi fără speranţă. Asemănător, pentru mine, cu cel al necunoscutului de la balcon, care îşi întinde spre K. braţele, înaintea execuţiei, printre ruine.
Nu m-am mai putut gândi apoi decât la asta. Obsesiv... Până la prima staţie, când microbuzul s-a căptuşit de lume, iar eu am refuzat, fie şi în gând, să cedez locul vreunei femei cu bagaje...