Am să fiu răutăcios, dar, probabil, celor de la Gazeta Sporturilor li s-au epuizat mârlăniile şi mâncătoriile din fotbal, de au pus pe prima pagină un articol despre o atletă. Şi nu despre una tinerică-zglobilie, care să fi pozat goală (mă rog, în costum de baie) pentru Sports Illustrated, ci despre una de 61 de ani, campioană olimpică la Tokio, tocmai în 1964.
Un articol, plus un editorial al lui Cătălin Tolontan (singurul care se mai uită la aşa subiecte) despre Mihaela Peneş, fosta aruncătoare de suliţă, rătăcită acum pe drumurile dintre mănăstiri şi azilul din "sectorul 4, pe Şoseaua Berceni, după spitalele nr. 9 şi 10", cum ne spune textul, presupunând că toţi cititorii cunosc Bucureştiul.
Am s-o spun clar. Nu ştiu cine-i Mihaela Peneş. Nu ştiu nici măcar cine-s Lia Manoliu şi Iolanda Balaş, deşi despre ele s-a mai vorbit, iar în cazul primei chiar există un stadion, pe care se joacă fotbal, cu numele ăsta. Am auzit că au fost toate nişte mari campioane, că au purtat stindardul României pe cel mai înalt catarg, că ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români şi alte poveşti din astea. Aşa o fi. Aşa să fie.
Ce am eu în ochi, în minte despre ele sunt doar câteva imagini, câteva fotografii, câteva instantanee. La Lia Manoliu îmi amintesc maioul ei bărbătesc, nepotrivit posturii Discobolului lui Myron. La Iolanda Balaş sunt contorsiunile nefireşti, inumane de săritură peste ştachetă. Iar despre Mihaela Peneş tot ce-mi vine-n cap sunt secvenţele exploatate de Romtelecom pentru a-şi face reclamă pe timpul Olimpiadei de la Sydney, din 2004. Secvenţe în care Mihaela Peneş aruncă pentru medalia de aur şi din care eu am reţinut doar că avea păr la subraţ.
Dacă asta e tot ce rămâne din memoria unui campion, acum, când performanţele i-au fost depăşite în timp şi în centimetri, atunci efortul e în zadar. Dintr-un campion, câteva fire de "mărar", într-un creier bolnav... Dintr-un om obişnuit, cu cât mai puţin?
Un articol, plus un editorial al lui Cătălin Tolontan (singurul care se mai uită la aşa subiecte) despre Mihaela Peneş, fosta aruncătoare de suliţă, rătăcită acum pe drumurile dintre mănăstiri şi azilul din "sectorul 4, pe Şoseaua Berceni, după spitalele nr. 9 şi 10", cum ne spune textul, presupunând că toţi cititorii cunosc Bucureştiul.
Am s-o spun clar. Nu ştiu cine-i Mihaela Peneş. Nu ştiu nici măcar cine-s Lia Manoliu şi Iolanda Balaş, deşi despre ele s-a mai vorbit, iar în cazul primei chiar există un stadion, pe care se joacă fotbal, cu numele ăsta. Am auzit că au fost toate nişte mari campioane, că au purtat stindardul României pe cel mai înalt catarg, că ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români şi alte poveşti din astea. Aşa o fi. Aşa să fie.
Ce am eu în ochi, în minte despre ele sunt doar câteva imagini, câteva fotografii, câteva instantanee. La Lia Manoliu îmi amintesc maioul ei bărbătesc, nepotrivit posturii Discobolului lui Myron. La Iolanda Balaş sunt contorsiunile nefireşti, inumane de săritură peste ştachetă. Iar despre Mihaela Peneş tot ce-mi vine-n cap sunt secvenţele exploatate de Romtelecom pentru a-şi face reclamă pe timpul Olimpiadei de la Sydney, din 2004. Secvenţe în care Mihaela Peneş aruncă pentru medalia de aur şi din care eu am reţinut doar că avea păr la subraţ.
Dacă asta e tot ce rămâne din memoria unui campion, acum, când performanţele i-au fost depăşite în timp şi în centimetri, atunci efortul e în zadar. Dintr-un campion, câteva fire de "mărar", într-un creier bolnav... Dintr-un om obişnuit, cu cât mai puţin?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu