Nadal a câştigat la Wimbledon. Nu contează, putea fi Federer.
Altceva vreau să spun.
Chiar dacă în tribunele engleze simpatiile erau împărţite, pentru un spectator neutru, nu a putut exista decât o singură opţiune: Nadal. Iată de ce.
Pe de o parte, îl avem pe Federer. O maşinărie, un robot (are Cristian Tudor Popescu un articol despre el, pe vremea când Elveţia ne bătea în Cupa Davis), la care până şi enervările şi bucuriile par programate (prin cât sunt de previzibile şi de repetitive), copiate după cele ale "jucătorilor" de la Fifa Playstation. Cu o purcicuţă bătrână, cu nume de vacă (Mirka sau Milka) pe post de iubită, cu tricoul polo de pensionar şi cu un impresar travestit într-un impermeabil, care făcea din el exact ceea ce este (adică a blood-money sucking freak), Federer e poate pe placul occidentalilor. Pentru un estic, ori un latin, el nu este decât tipul pe care te bucuri să-l înfrângi.
De cealaltă parte, e Nadal. Puşti-minune, care, deşi a muncit de i-au ieşit ochii ca să ajungă în vârf, nu lasă impresia asta. La el reuşita pare că vine în mod natural, oarecum şmechereşte, din rever, ceea ce nu poate să nu ne placă, nouă, românilor. Nadal se scobeşte-n cur înaintea serviciului, poartă pantaloni trei-sferturi şi maiou, să i se vadă muşchiul, ca băieţaşii de cartier. Are în spate o întreagă familie (ca un şef mafiot) şi o gagică bună ca să-l încurajeze, nu o marcă de ciocolată. Nadal se urcă pe tribune de bucurie şi plânge, la Federer, chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost nenatural, ca o înjurătură de-a lui Dinescu în gura lui Patapievici. Şi-apoi până la cine să escaladeze Federer tribuna? Zău aşa!
În concluzie, oamenii au nevoie, când îşi stabilesc afinităţile, de sentimente în care să se regăsească. Pe roboţi îi admiri pentru performanţe, cu siguranţă. De iubit, îţi iubeşti câinele care ţi se pişă pe covor sau iubita care te cicăleşte.
Nimeni n-a ţinut cu Deep Blue când l-a bătut pe Kasparov. Poate doar elveţienii şi nemţii.
Altceva vreau să spun.
Chiar dacă în tribunele engleze simpatiile erau împărţite, pentru un spectator neutru, nu a putut exista decât o singură opţiune: Nadal. Iată de ce.
Pe de o parte, îl avem pe Federer. O maşinărie, un robot (are Cristian Tudor Popescu un articol despre el, pe vremea când Elveţia ne bătea în Cupa Davis), la care până şi enervările şi bucuriile par programate (prin cât sunt de previzibile şi de repetitive), copiate după cele ale "jucătorilor" de la Fifa Playstation. Cu o purcicuţă bătrână, cu nume de vacă (Mirka sau Milka) pe post de iubită, cu tricoul polo de pensionar şi cu un impresar travestit într-un impermeabil, care făcea din el exact ceea ce este (adică a blood-money sucking freak), Federer e poate pe placul occidentalilor. Pentru un estic, ori un latin, el nu este decât tipul pe care te bucuri să-l înfrângi.
De cealaltă parte, e Nadal. Puşti-minune, care, deşi a muncit de i-au ieşit ochii ca să ajungă în vârf, nu lasă impresia asta. La el reuşita pare că vine în mod natural, oarecum şmechereşte, din rever, ceea ce nu poate să nu ne placă, nouă, românilor. Nadal se scobeşte-n cur înaintea serviciului, poartă pantaloni trei-sferturi şi maiou, să i se vadă muşchiul, ca băieţaşii de cartier. Are în spate o întreagă familie (ca un şef mafiot) şi o gagică bună ca să-l încurajeze, nu o marcă de ciocolată. Nadal se urcă pe tribune de bucurie şi plânge, la Federer, chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost nenatural, ca o înjurătură de-a lui Dinescu în gura lui Patapievici. Şi-apoi până la cine să escaladeze Federer tribuna? Zău aşa!
În concluzie, oamenii au nevoie, când îşi stabilesc afinităţile, de sentimente în care să se regăsească. Pe roboţi îi admiri pentru performanţe, cu siguranţă. De iubit, îţi iubeşti câinele care ţi se pişă pe covor sau iubita care te cicăleşte.
Nimeni n-a ţinut cu Deep Blue când l-a bătut pe Kasparov. Poate doar elveţienii şi nemţii.
nadaal! uhhh
RăspundețiȘtergere