Pentru ce sunt premiile

Nu ştiu dacă Academia Americană de Film s-a gândit vreodată, dar există un gest în Monster, petrecut undeva înspre minutul 55 al filmului şi în scena lipsă din link-ul de mai jos (aici), de dinainte de sărut (se observă uşor cut-ul), un gest pentru care Charlize Theron merita un al doilea Oscar.
În general, se spune că, unui actor, cel mai greu îi este să râdă şi să plângă în mod natural.
Meritul Charlizei Theron e că le realizează, într-o singură secundă (poate mai puţin), pe amândouă deodată, într-un zâmbet, ce îl recunoşti ca fiind al acelora care nu s-au bucurat niciodată.
Aflat undeva între nevoia exasperată de a fi iubit şi nesiguranţa de a cere asta ca pe ceva ce ţi se cuvine, între aşteptare şi disperare, acest zâmbet l-am mai văzut (demult tare) la o fată de cinsprezece-şaisprezece ani dintr-un orfelinat, am ghicit eu, care s-a întâlnit în tramvai, cocârjată de ghiozdanul din spate, cu două colege de-ale ei, care sigur "absolviseră" în urmă cu ceva timp. Împinsă de la spate de pornirea de a le îmbrăţişa, ţinută în loc de frica, atât de naturală, că sentimentele nu-i sunt împărtăşite (şi aşa şi părea), la ea zâmbetul de disperare a durat mai mult.
Mai mult decât am găsit eu tăria să mă uit.