Nisipul şi bârna

Întotdeauna am considerat că politeţea într-o relaţie apropiată (dragoste, prietenie) nu-şi are locul. Mulţumirile şi scuzele sunt pentru străini. Sunt o formă de suportare socială.
Filmul pe care l-am văzut ieri a vorbit despre asta. Doi soţi, cu doi copii şi un număr de ani împreună, ajung (nu, nu ca la Hollywood să se urască şi să se omoare într-o baie de sânge, ci) să se piardă unul pe celălalt din vedere în acea ceaţă densă şi apăsătoare a politeţii conjugale (consumată în faţa şemineului, într-un mod foarte asemător cu scenele din Cântăreaţa cheală). Asta până când ea se îndrăgosteşte de un altul.
Sătulă să facă legături între subiect şi predicat, între idei, între fluturi, între lucruri şi praf (aşa cum spunea o lectură şcolară din vremea mea), fugari între două trenuri, la un film şi la un ceai servit la bufetul din gară, rostind cuvinte fără şir, fără obligaţia de a vorbi ce se cuvine, ea şi el (de asemenea, implicat într-o căsătorie despre care nu aflăm niciodată nimic) îşi recuperează, sub ochii noştri, ani frumoşi din viaţă.
Spre norocul ei, o dată cu firul de nisip, care îi intră în ochi chiar de la prima întâlnire, el îi înlătură şi bârna grea, insuportabilă pentru toţi (nu-i aşa?!) a existenţei liniştite, trăite în binecuvântata ignoranţă.
Dar oare chiar aşa să fie?

P.S. O politeţe exagerată obţine, de cele mai multe ori, exact efectul invers celui urmărit. Şi aici chiar puteţi să mă credeţi, fiindcă n-am spus-o eu.