Din drum

• Ieri am văzut o ţigancă cu nasul tăiat. Cu un copil în braţe, în faţa Mitropoliei. Plângea pentru bani. Nu i-am dat nimic. Am trecut repede mai departe. Aproape i se vedeau creierii.
• Acum trei ani, într-o iarnă fără zăpadă. Staţie de autobuz în plin centru. Noapte, frig, aburi, oameni grăbiţi. În spatele unui chioşc de tablă, câţiva aurolaci. Printre ei, o fată de 16-17 ani. Poate mai puţin, nu-mi dau seama. Brunetă, frumoasă, îmbrăcată chiar decent, dar totuşi una de-a lor. Imposibil să n-o remarci. Un ţăran-de-oraş între două vârste, cu o facibă slinită pe el, un alcoolic în ascensiune, cu femeie şi copii acasă, cel mai probabil. Cu datorii la crâşmă, abonament la meci şi credite în bancă pentru uşa metalică de la apartament. Se apropie de ea. Îi goneşte pe ceilalţi cu o înjurătură. O mângâie pe faţă şi o chemă cu el. Fata n-ar vrea. Îşi ţine mâinile pe lângă corp şi călcâiele lipite. Aurolacii se apropie, pe rând, de la distanţă, şovăie o vreme, ciulesc fricoşi urechile, dau să se uite, apoi se retrag cu spatele. Ca nişte câini care ştiu că un semen de-al lor este jupuit într-o încăpere. Îmi soseşte autobuzul. Privesc în urmă. Nu mai disting nimic. E aglomerat, trebuie să-mi iau bilet.
• Lângă Palat, au adus chinezi la lucru. Mai ieftini, mai mulţi. Într-o dimineaţă am văzut când i-a debarcat dintr-un microbuz. Mergeam la serviciu. Îmbrăcaţi în pantaloni la dungă, din aceia de nailon, pe care îi găseşti la tarabă, cu pulovere de bazar, cu şlapi de plastic în picioare şi şosete. Cei mai înstăriţi, cu tenişi (cum altfel decât) chinezeşti. Speriaţi, precauţi, se adunau unul în altul ca nişte găini. Câţiva încercau să braveze şi se îndepărtau doi-trei metri de grup, cu un zâmbet forţat pe figură. Apoi reveneau, voit nepăsători, păşind înapoi, până se lipeau cu spatele de unul din camarazi. Azi am văzut că le-a pus Romtelecom-ul un aparat cu cartelă în curte, printre barăci. Cât o fi oare minutul până-n China?
  

Civilizaţia ca problemă de statistică

Ieri am exagerat. Există totuşi ceva memorabil despre Bulgaria, chiar dacă nu e vorba despre amabilitatea personalului de la hoteluri şi baruri, ori de curăţenia staţiunilor.
Datorat nu atât bulgarilor, cât turiştilor veniţi la mare, ce te impresionează imediat pe plajă e numărul mare de cititori de carte. De Nora Roberts, Danielle Steel şi Stephen King, e drept, dar asta nici că mai contează: la două-trei saiz-longue-uri vezi pe cineva citind. Printre ei nu se poate să nu fie şi unul care să-l deschidă pe Tolstoi ori pe Thomas Mann. E o chestiune de statistică, până la urmă. Şi un mare semn de civilizaţie. Părerea mea.
Sigur, după cum am zis, turiştii sunt cei "vinovaţi". "Culpa" bulgarilor este aceea că, pe lângă magneţi de frigider şi tricouri turceşti, la tarabele lor găseşti de cumpărat cărţi. În germană, engleză şi bulgară. Nu şi în limba română. Asta în ciuda faptului că staţiunile lor sunt populate, în majoritate, de ai noştri.
Mmmm!?! Mă întreb oare ce înseamnă asta.

A Country For No Men

"Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea." (Apocalipsa, 3 : 15-16)

Bulgaria suferă de păcatul acesta înfricoşător. Nu se remarcă prin nimic. E, nu căldicică, ci bleagă, lălâie, ca o haină de îmbrăcat în casă. Nu ştii că o porţi, nu eşti conştient de ea.
După atâtea aşteptări, alimentate de reclamele (prost) ascunse de la televizor, dacă ar fi să spun musai ceva despre ţara vecină, cel mai uşor mi-ar veni să inventez.
Fiindcă, la o zi-jumătate de la întoarcere, deja amintirile mele despre Ţinutul Trandafirilor (o notă bună totuşi pentru brandul de ţară) s-au estompat (plaja, hotelul, staţiunea, magazinele - toate de o banalitate pe care personajele dostoievskiene, atât de iubitoare de umilinţă, ar fi căutat-o cu însetare).
Doar stomacul meu ce-şi mai are nostalgiile după mâncărurile de la all-inclusive.
Recunosc, recunosc, şi după băuturile de acolo, da.

Pentru ce sunt premiile

Nu ştiu dacă Academia Americană de Film s-a gândit vreodată, dar există un gest în Monster, petrecut undeva înspre minutul 55 al filmului şi în scena lipsă din link-ul de mai jos (aici), de dinainte de sărut (se observă uşor cut-ul), un gest pentru care Charlize Theron merita un al doilea Oscar.
În general, se spune că, unui actor, cel mai greu îi este să râdă şi să plângă în mod natural.
Meritul Charlizei Theron e că le realizează, într-o singură secundă (poate mai puţin), pe amândouă deodată, într-un zâmbet, ce îl recunoşti ca fiind al acelora care nu s-au bucurat niciodată.
Aflat undeva între nevoia exasperată de a fi iubit şi nesiguranţa de a cere asta ca pe ceva ce ţi se cuvine, între aşteptare şi disperare, acest zâmbet l-am mai văzut (demult tare) la o fată de cinsprezece-şaisprezece ani dintr-un orfelinat, am ghicit eu, care s-a întâlnit în tramvai, cocârjată de ghiozdanul din spate, cu două colege de-ale ei, care sigur "absolviseră" în urmă cu ceva timp. Împinsă de la spate de pornirea de a le îmbrăţişa, ţinută în loc de frica, atât de naturală, că sentimentele nu-i sunt împărtăşite (şi aşa şi părea), la ea zâmbetul de disperare a durat mai mult.
Mai mult decât am găsit eu tăria să mă uit.

To love a robot

Nadal a câştigat la Wimbledon. Nu contează, putea fi Federer.
Altceva vreau să spun.
Chiar dacă în tribunele engleze simpatiile erau împărţite, pentru un spectator neutru, nu a putut exista decât o singură opţiune: Nadal. Iată de ce.
Pe de o parte, îl avem pe Federer. O maşinărie, un robot (are Cristian Tudor Popescu un articol despre el, pe vremea când Elveţia ne bătea în Cupa Davis), la care până şi enervările şi bucuriile par programate (prin cât sunt de previzibile şi de repetitive), copiate după cele ale "jucătorilor" de la Fifa Playstation. Cu o purcicuţă bătrână, cu nume de vacă (Mirka sau Milka) pe post de iubită, cu tricoul polo de pensionar şi cu un impresar travestit într-un impermeabil, care făcea din el exact ceea ce este (adică a blood-money sucking freak), Federer e poate pe placul occidentalilor. Pentru un estic, ori un latin, el nu este decât tipul pe care te bucuri să-l înfrângi.
De cealaltă parte, e Nadal. Puşti-minune, care, deşi a muncit de i-au ieşit ochii ca să ajungă în vârf, nu lasă impresia asta. La el reuşita pare că vine în mod natural, oarecum şmechereşte, din rever, ceea ce nu poate să nu ne placă, nouă, românilor. Nadal se scobeşte-n cur înaintea serviciului, poartă pantaloni trei-sferturi şi maiou, să i se vadă muşchiul, ca băieţaşii de cartier. Are în spate o întreagă familie (ca un şef mafiot) şi o gagică bună ca să-l încurajeze, nu o marcă de ciocolată. Nadal se urcă pe tribune de bucurie şi plânge, la Federer, chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost nenatural, ca o înjurătură de-a lui Dinescu în gura lui Patapievici. Şi-apoi până la cine să escaladeze Federer tribuna? Zău aşa!
În concluzie, oamenii au nevoie, când îşi stabilesc afinităţile, de sentimente în care să se regăsească. Pe roboţi îi admiri pentru performanţe, cu siguranţă. De iubit, îţi iubeşti câinele care ţi se pişă pe covor sau iubita care te cicăleşte.
Nimeni n-a ţinut cu Deep Blue când l-a bătut pe Kasparov. Poate doar elveţienii şi nemţii.

Filme care îşi cer somnul

Recomandare: Peliculas para no dormir pe HBO. Nu toate sunt "sperioase", nu toate sunt reuşite, dar, dacă măcar nu-şi ating scopul, un lucru e sigur: la ora la care le transmit ăştia, devin foarte uşor Filme care iţi dau somn(ul).
Noapte bună!

Nisipul şi bârna

Întotdeauna am considerat că politeţea într-o relaţie apropiată (dragoste, prietenie) nu-şi are locul. Mulţumirile şi scuzele sunt pentru străini. Sunt o formă de suportare socială.
Filmul pe care l-am văzut ieri a vorbit despre asta. Doi soţi, cu doi copii şi un număr de ani împreună, ajung (nu, nu ca la Hollywood să se urască şi să se omoare într-o baie de sânge, ci) să se piardă unul pe celălalt din vedere în acea ceaţă densă şi apăsătoare a politeţii conjugale (consumată în faţa şemineului, într-un mod foarte asemător cu scenele din Cântăreaţa cheală). Asta până când ea se îndrăgosteşte de un altul.
Sătulă să facă legături între subiect şi predicat, între idei, între fluturi, între lucruri şi praf (aşa cum spunea o lectură şcolară din vremea mea), fugari între două trenuri, la un film şi la un ceai servit la bufetul din gară, rostind cuvinte fără şir, fără obligaţia de a vorbi ce se cuvine, ea şi el (de asemenea, implicat într-o căsătorie despre care nu aflăm niciodată nimic) îşi recuperează, sub ochii noştri, ani frumoşi din viaţă.
Spre norocul ei, o dată cu firul de nisip, care îi intră în ochi chiar de la prima întâlnire, el îi înlătură şi bârna grea, insuportabilă pentru toţi (nu-i aşa?!) a existenţei liniştite, trăite în binecuvântata ignoranţă.
Dar oare chiar aşa să fie?

P.S. O politeţe exagerată obţine, de cele mai multe ori, exact efectul invers celui urmărit. Şi aici chiar puteţi să mă credeţi, fiindcă n-am spus-o eu.

Orice e permis!

Oricât de mult îl speria fraza asta pe Dostoievski și, în ciuda faptului că, într-o formă sau alta, a pus-o în gura tuturor demonilor săi, chiar așa e. Totul este permis. Mai puţin greşelile flagrante de limbă.
Discuţiile despre cărţi şi filme (zic eu, rogu-te) vor ocupa cea mai mare parte a acestui blog. Sunteţi însă liberi să propuneţi şi altceva. Porn included.
Aşa că, acum, la început de drum, deşi sunt ateu, mă adaptez repede: Doamne ajută!