Am făcut efortul să văd toate peliculele nominalizate la Oscar (ca fiind cele mai bune) şi e de rău. Într-o competiţie serioasă s-ar face greu remarcate, şi nici atunci ca ansamblu, ci, mai degrabă, prin câteva scene...
1. Marele favorit, după numărul indecent de nominalizări,
The Curious Case of Benjamin Button, e lung şi dulceag ca o peltea. Banalităţi şi inepţii de genul
You never know what's comin' for ya sau
It's a funny thing about comin' home. Looks the same, smells the same, feels the same. You'll realize what's changed is you, rostite plângăcios din
off şi cu siguranţa unui ignorant, umplu şi compromit întreg filmul. Ce-l mai salvează (cât de cât) sunt calitatea imaginii şi secvenţele finale.
2. În urmă cu vreo câţiva ani, într-un documentar despre telenovele, un regizor sud-american explica succesul fantastic al acestor producţii prin nevoia organică a oamenilor de a evada din sărăcie şi necaz într-o lume în care problema majoră nu e ce le pui copiilor în farfurie, ci o iubire veşnic imposibilă. Din perspectiva asta,
Slumdog Millionaire nu mi-a dovedit că e altceva decât o telenovelă, un film indian cu decorul puţin schimbat. Pretinsele lui incursiuni în
real se termină, până la urmă, cu un dans colectiv, o orgie sincronă la care participă şi bunul, şi mortul, şi frumosul, mânca-ţi-aş.
3. Să adoptăm un pic o viziune europeană, corectă politic, şi să zicem că homosexualii sunt oameni normali, cu nimic speciali. În cazul ăsta,
Milk e un film oarecare, despre un politician ales într-o funcţie şi omorât. Bibliotecar sau căprar, şpilul ar trebui să fie acelaşi, iar producţia la fel de valabilă... Numai că, abia dacă ne situăm la extrema cealaltă şi susţinem că homosexualii sunt
un pic diferiţi, abia atunci
Milk iese din turma filmelor obişnuite despre oameni de succes (care se toarnă cu zecile pe an la Hollywood, după aceeaşi formulă) şi poate fi luat în calcul pentru nişte premii. Pe cele ale comunităţii gay , pe care le-a câştigat deja, le merită din plin. Dar atât.
4. The Reader e una din acele păsări rare, o minunată excepţie, de film ce depăşeşte în valoare cartea din care s-a inspirat. Regizorul şi scenaristul transmit publicului ceea ce Bernhard Schlink, scriitorul, n-a reuşit pe deplin: cathartica lor dragoste pentru lectură. Pentru Homer, pentru Shakespeare, pentru Cehov. Nimic mai frumos decât scena în care Michael îi citeşte pe casetă, de-acum, bătrânei sale amante încarcerate
Doamna cu căţelul. Iar ea învaţă să citească după vorbele lui, încercuind cu sete singurul cuvânt pe care îl recunoaşte (particula
the)...
Cititorul - slăbiciunea mea pentru anul acesta. Sper într-o surpriză.
5. Frost/Nixon e ok. L-am urmărit cu plăcere şi suspans. Dar ca el să câştige Oscarul ar fi la fel de nedrept şi de surprinzător ca victoria lui David Frost asupra lui Nixon în vizatul interviu. S-ar putea petrece doar sub o stare de graţie şi prin larga complicitate (sau amnezie) a adversarului.
Dintre celelalte filme din competiţie se disting, cu maximă indulgenţă,
Frozen River, dar, mai ales,
In Bruges. După mintea mea, merita mai mult decât nominalizarea pentru cel mai bun scenariu original.
Revolutionary Road e un caz nefericit în care regizorul pur şi simplu îşi bate joc de un scenariu de forţă. Iar conflictul din
Doubt, între doi mari actori, se petrece mai mult în imaginaţia noastră, pentru că pe ecran tot ce răzbate e banalul poveştii despre o călugăriţă, ce îl forţează pe un preot să părăsească parohia (sub suspiciunea unui abuz), apoi plânge, fiindcă, nu-i aşa, are îndoieli. Jalnic.
