Io, blogofăt al Ţării Moldovei...

Blogul e mort! Trăiască blogul!

2009-08-07T16:08:00.003+03:00

Lipsa de direcţie avută atunci când am deschis blogul ăsta şi-a cules roadele. În ultima vreme, n-am mai găsit nici o motivaţie în a-l completa...
Aşa că-l închid, dar îmi fac un altul, cu scop precis, profesional, de nişă.
Se cheamă Blogoteca publică şi se poate urmări aici. Dacă există interesul, desigur, desigur...

Noaptea e caldă, numai ceaţa e rece

2009-06-24T15:22:00.002+03:00

Ceea ce s-a vrut a fi un scenariu de scurt-metraj (scris de mine) - de găsit pe Egophobia.ro, în secţiunea Experiment.
Iată şi link-ul aici.

Campania pentru Bucureşti. Faza pe ţară

2009-06-10T13:56:00.008+03:00

Ziarul Adevărul îşi propune începând de astăzi, prin articolul lui Grigore Cartianu, nici mai mult, nici mai puţin decât normalizarea ţării centimetru cu centimetru.
Încă o dată, "ţara asta în general" înseamnă pentru mass-media centrală doar Bucureştii. Există un interes grav pentru durerile Pieţii (Roman)e, nu şi pentru oraşul Roman, aflat în faliment economic. Iar nordul se regăseşte doar în construcţia semantică Gara de Nord, în nici un caz Bucovina de Nord, unde pe şoseaua dintre Ardeal şi Moldova (în pasul Tihuţa) circulaţia e restricţionată de şase ani de zile. Pentru reparaţii, cică.
Desigur însă, trecerile de pietoni şi coşurile de bagaje din Bucureşti sunt subiecte mult mai arzătoare. Şi, neaparat, naţionale... Să declanşăm deci cruciada sfântă pentru salvarea lor. La luptă, moldovenii mei...

Imperiul celor 1000 de ani

2009-06-04T08:28:00.008+03:00

20 de ani de la Tiananmen - un articol în Evenimentul Zilei şi un sentiment reconfortant despre poluare: dacă trupul celui care a înfruntat sistemul va fi putrezit de mult prin temniţele comuniste, dacă tancurile vor fi fost trecute deja la fier vechi, sacoşelor lui de plastic le va mai lua 1000 de ani pentru a dispărea definitiv.

Britain's Got Talent, How About the Looks?

2009-05-11T19:08:00.007+03:00

Succesul acestei Susan (ca și al piticilor Barcelonei în fața tanchiștilor lui Chelsea) face să ne simțim răzbunați pentru toate momentele în care am crezut că cucul nostru-i prea mic și cana în care ne învârtim lingurița, prea largă... N-avem nici un drept să-l revendicăm, și totuși e atât de frumos...

P.S. Deștept mai sunt! Să pun niște metafore sexuale pentru o femeie virgină... La fel de nepotrivită apropierea de termeni ca regia kitschoasă a show-ului din care e desprins fragmentul.

24 de întrebări despre cărţi

2009-05-09T10:25:00.019+03:00

De la Rau l, un blogger pe care îl citesc cu mare interes (deşi nu-l cunosc personal, din păcate), vin 24 de întrebări despre cărţi:
1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Philip K. Dick, Dostoievski, Garcia Marquez.
2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Din Dublul de Dostoievski, fiindcă întotdeauna a venit în volum cu alte scrieri pe care nu le aveam. Şi pentru că mi-am mai cumpărat un exemplar (tălmăcit în perioada antebelică sub titlul de Nebunul) cu 5000 de lei de la un anticariat.
3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
De toate personajele feminine ale lui Dostoievski. Sexy şi rele. Mmmm!
4) Ce carte ai citit cel mai des?
J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară. De vreo şapte-opt ori.
5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
G. I. Matveev, Scorpionul. O carte de război comunistă despre nişte copii care demască spioni fascişti în Leningradul asediat. Am recitit-o anul trecut. Superbă... Apoi, Băieţii din strada Pal de Molnar Ferencz.
6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
G. I. Matveev, Scorpionul. Să fim totuşi obiectivi.
7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat.
8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Pe cei care se declară credincioşi i-aş obliga să citească Biblia. E inadmisibil să pretinzi că tu crezi în ceva, dar să nu ştii în ce.
9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Amos Oz. Are toate calităţile: e evreu, e de stânga (există evrei de dreapta?!) şi scrie bine.
10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Una pe care n-am citit-o.
11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?
Se făcea că m-am întâlnit cu Marin Preda la un praznic de ţară şi că ne-am certat.
12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Codul lui DaVinci şi 30-40 de cărţi despre existenţa extratereştrilor. They do exist!!!
13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Probabil Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat. Nu înţeleg matematică prea multă, dar îmi place să citesc genul ăsta de cărţi.
14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Se înţelege deja că ruşi.
15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
N-am citit decât Shakespeare. Şi puţin din Milton, dar nu se pune.
16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
-
17) Care e romanul tău favorit?
Îl zic pe ultimul mare favorit, că e banal să trec Un veac de singurătate. Mi-a plăcut muuult Gore Vidal, Oraşul şi stâlpul.
18) Joci ceva?
Nu.
19) Povestiri scurte, schiţe?
Povestiri de Ray Bradbury. Schiţe de Tudor Octavian.
20) Non-ficţiune?
Memorii şi jurnale. Cărţi despre filme şi (cele mai multe) despre comunismul românesc.
21) Scriitorul favorit?
Dostoievski. Dintre cei recenţi, aş pune Michael Cunningham, cu doar trei cărţi citite de el.
22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Autori, nu ştiu... Cărţi de autori buni supraevaluate, o mulţime. Romane stupide de David Lodge, Murakami (şi Haruki, şi Ryu), Jose Saramago, Ian McEwan, Philip Roth...
23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Deşi sunt ateu practicant, categoric Biblia. Aş avea ce reciti la ea.
24) Şi… acum ce citeşti?
Acasă, Gregory Benford, Timperfect. În drum spre serviciu, Don DeLillo, Zgomotul alb (chiar! ar ieşi o leapşă foarte mişto cu întrebările din carte).

P. S. Aş vrea ca, din blogroll-ul meu, să răspundă Alexandru şi Freacămenta. Dacă vor şi au posibilitatea.

Lupul şi "ouălele"

2009-05-05T23:19:00.006+03:00

Am dat aici peste o variantă on-line a jocului din copilărie cu lupul şi ouăle. Ăla făcut după desenele animate Nu, pogodi! şi pe care îl mai am încă pe-acasă, ba promit chiar să îl împrumut oricui îi va pune baterii.

Varianta asta on-line pot să mă laud că am terminat-o din prima încercare, semn că între timp (aşa e!, nu mă pot ascunde) mi-am perfecţionat îndemânarea, dar şi că tastele nu s-au mai blocat în momentele esenţiale ale jocului. Fain ar fi fost să introducă şi obstacolul ăsta pentru autenticitate, dar, deeeh, nimic nu mai e cum a fost...

Portretul comunismului la tinereţe

2009-05-05T12:14:00.008+03:00

Trebuie să apară anul ăsta cel de-al doilea film românesc despre rezistenţa armată împotriva instaurării comunismului, după Undeva în est (1991) al lui Nicolae Mărgineanu. Se cheamă Portretul luptătorului la tinereţe şi e creaţia unui debutant, Constantin Popescu Jr. Până atunci, dacă vă interesează subiectul, aveţi un interviu cu autorul aici, sau puteţi urmări mai jos filmul lui Nicolae Mărgineanu. Nu e o capodoperă, ba pe alocuri e un fel de realism socialist pe invers. Însă a fost singurul până acum.
(Lipsa de) cantitate s-a transformat într-o nouă calitate. :D

Dreptul la flegmă

2009-04-09T09:52:00.036+03:00

Vecinii din apartamentul de sub mine s-au bătut şi înjurat zilnic de când îi ştiu eu. Şi încă o mai fac. Cu aceeaşi temeinicie şi hotărâre... În felul lor, sunt un model de constanţă şi abnegaţie. Viaţa lor s-a scurs între participarea smerită, cucernică la slujbele de la biserică (în toată duminica şi de sărbători) şi snopeala parte-n parte, cu strigături. Cei doi copii ai lor au crescut binişor, par aproape normali, chiar dacă au fost adăpaţi din direcţii încrucişate cu scuipaţi părinteşti şi altoiţi mai mereu cu-o desagă de scatoalce (ne)sănătoase.
Acum vreo doi ani, mă-sa lor a venit la mine şi mi-a cerut în taină să-i fac rost de ceva cărţi despre leucemie. Băiatul (cu vreo 10 ani mai mic decât mine) le era bolnav. Mi-a părut speriată, derutată, înfierată de durere. Am ajutat-o cum am putut şi, pentru o vreme, a fost linişte în casa lor. Mi-am zis în sinea-mi, bătrâneşte (chiar băbeşte), iată, dom'le, cum greutăţile unesc o familie, cum învaţă omul din suferinţă, cum îl înnobilează...
Între timp, cărţile mi-au fost restituite, băiatul s-a vindecat, pacea şi înţelegerea au continuat. Concluziile mele liniştitoare se confirmau şi mă făceau să trăiesc ceea ce credeam a fi apogeul înţelepciunii mele...
În urmă cu o lună sau două însă, bătăile au reînceput, spurcăciunile s-au reluat cu furie. Pe băiat l-am auzit umilit, înjurat de către mamă cu poftă. De paşte, de dumnezei, de hristoşi, de născătoare şi de toţi sfinţii. Bineînţeles că am căzut iarăşi în meditaţia-mi atotsuficientă. Asta să fie viaţa oare? Să fii scăpat de la dispariţie, graţiat, să lupte cineva pentru tine, doar ca să te poată înjura, bate, înjosi după asta? Ar fi fost mai bine pentru băiat să moară, ori e firesc ca el să trăiască?
Şi pentru că-s incapabil de întrebări retorice, mi-am şi răspuns singur. Da, domnule, viaţa merită trăită. Chiar sub o ploaie de înjurături, chiar printre măscări, printre bălăcăreli. Ba mai mult, se merită fiecare secundă de luptă pentru a căpăta dreptul ăsta. Dreptul la a primi o flegmă în ochi.

Morala: Nu-mi imaginez ce le putem oferi tinerilor protestari de la Chişinău, care scandează cu faţa spre România. Poate doar privilegiul de a fi întâmpinaţi de Vadim la graniţă, asemeni lui Ilie Ilaşcu. Ori ocazia de a protesta pentru eliberarea lui Gigi Becali şi de a apărea la OTV... În orice caz, fie doar şi pentru atât, revolta lor merită continuată şi susţinută. Fiecare naţiune are dreptul inalienabil de a se rata pe cont propriu... Uite numai cât de bine ne-a ieşit nouă.

Hitler la Paris

2009-04-07T09:17:00.012+03:00

Am văzut ieri într-un documentar nişte imagini pe care nu le ştiu a fi difuzate foarte des, tocmai pentru că impactul lor poate fi halucinant: Adolf Hitler lângă Turnul Eiffel. Nimic nu mi s-a părut mai înfricoşător. Nici gazaţii din lagăre, nici bombardamentele devastatoare, nici marşul neînfrânt al trupelor naziste. Pe toate astea le-am perceput a fi undeva departe, aiurea. A-l vedea pe Hitler lângă Turn, într-un Paris pustiit, a fost pentru mine ca şi cum m-aş fi trezit cu Râmaru în sufragerie, într-o după-amiază de weekend.

Cele câteva secunde de peliculă (min. 28.56 al filmului de mai jos), în care, asemeni unei uriaşe insecte devoratoare, Hitler inspectează sever împrejurimile, m-au făcut să mă simt de parcă aş fi asistat neputincios la un viol. Şi, deşi noi oricum am avut comunismul (cu nimic mai bun, ba dimpotrivă), am realizat cât de aproape am fost de dezastrul final.

Codul lui Da Piţi

2009-04-05T21:40:00.015+03:00

1. S-a vorbit zilele astea că arestarea lui Becali e o diversiune a lui Băsescu de la cazul Popoviciu.
Dar, dacă e să mă întrebaţi pe mine, eu cred că e mai degrabă diversiunea lui Piţurcă. De când l-au băgat pe Gigi la răcoare, toţi ziariştii au uitat să-i mai ceară demisia.
Deh, chestiune de priorităţi pentru ei. Rating versus bun simţ. Fiiight!!!
2. Încet şi sigur, televiziunile se întorc la epoca de pionierat a imaginii filmate, când aparatele erau incapabile (tehnic) să înregistreze cadre mai lungi de 20, 30, hai 60 de secunde (cel al lui Lumière). Am revăzut de mi s-a acrit secvenţele urmării cu bemveurile şi cele ale corecţiei înghesuite din bar. Până am ajuns, într-un sfârşit, să le privesc cu seninătate, ba chiar cu simpatie, asemeni unui negustor mustăcios de la 1900. S-au dovedit a fi singura maşină a timpului capabilă să mă ducă înapoi cu 100 de ani.
3. Nu ştiu exact, nu le-am văzut de la început, dar singurele ştiri fără Becali mi-au părut a fi cele de la ora 5. Grozav semn de normalitate. Felicitări Pro Tv.

P.S. Habar n-am ce-a păţit Costi Rogozanu în ultima vreme (a luat vitamine ori a schimbat cafeaua) dar e tot mai bun. Aproape că îmi pare rău că l-am scos de pe blogroll. Iată-l, pe aceeaşi temă.

The Obama Show

2009-03-23T10:41:00.006+02:00

Măi, ce să zic, îmi place de Obama. Mă face să visez la ziua când va apărea un politician român care să fie simpatic, fără a fi miştocar. Care să fie tranşant, nu şi revanşard însă. Care să fie ţigan (de ce nu?), dar pe care să nu-l aud niciodată ţigănindu-se...
Acea zi, cred, nu va veni însă decât în urma celei în care vom avea comentatori şi analişti de bună calitate şi încredere. Nu din aceştia care, dintr-un întreg interviu, tot ce reţin e că Obama a făcut glume pe seama persoanelor cu handicap.

Despre fericire sau Jean-Paul Sartre şi Simone Bolivar

2009-03-09T11:59:00.006+02:00

Ca să atingi fericirea, spunea cineva, trebuie să ai un corp sănătos şi o memorie scurtă... Sau poate că nu. Iată, fragmentul meu preferat din Paris, je t'aime:

Beyonce, lasă-ne...

2009-03-06T18:55:00.002+02:00

În sfârşit, o melodie care mă enerva la culme a primit (previzibil, e drept) ce merita.

Admiraţie

2009-03-04T13:23:00.006+02:00

Sunt atât de rare exerciţiile de admiraţie în presa noastră, că simt aproape o obligaţie în a reproduce articolul lui Cristian Tudor Popescu de azi, din Gândul, despre Restul e tăcere al lui Nae Caranfil.
Cum se spunea odată: Lectură plăcută!

Rosebud de Cristian Tudor POPESCU | 04 MARTIE 2009

Mă bucur, pur şi simplu mă bucur, că, dacă nu l-au premiat străinii, Restul e tăcere al lui Nae Caranfil a luat o pălărie de premii la „Oscarurile“ româneşti, Gala Gopo. Aşa că simt nevoia să vă mai spun câteva lucruri despre acest film pe care l-am iubit de la prima vedere.

• Dacii, Columna, Mihai Viteazu, Mircea şi alte filme de mapă şi spadă, cu dosar verificat de Partid, care fac şi astăzi gloria rafturilor cu DVD, nu pot toate la un loc să mă facă să mă simt român mare, aşa cum reuşeşte Restul e tăcere de Nae Caranfil. Există câteva capodopere în istoria cinematografului românesc, există şi nişte filme bune, dar toate arată o Românie stingheră, undeva în Est. Ţara din Restul e tăcere e o Românie europeană, cu tot antisemitismul, corupţia, vizionarismul şi nebunia care bântuie personajele, ele se mişcă în spaţiul şi timpul continental.

Când îl văd pe Carol I, întruchipat memorabil de Al. Hasnaş, pe partitura lucrată la milimetru de Nae Caranfil, mă frisonează gândul că România chiar a fost un regat, ca-n legende, că a avut un rege, aşa ca Franţa sau Spania.

- Asemenea lui Robert Zemeckis în Forrest Gump, Caranfil creează o ucronie, o buclă temporală plină de vraja nefiinţei târându-se pe buza realului, de parfumul lui nu va fi fost să fie. Zemeckis pune inventarea rock’n roll-ului pe seama dansului de paralitic în curs de vindecare al lui Forrest; Caranfil imaginează un monolog sfâşietor al mamei căreia i s-a smuls băiatul de la piept pentru a fi trimis în războiul Independenţei pe care marea tragediană Aristizza Romanescu îl spune dintr-o suflare, nesuportând să facă simplă figuraţie printre femeile care jelesc. În filmul din 1912 al lui Grigore Brezeanu, pe care îl putem vedea şi astăzi, Aristizza rămâne mută printre figurante. De ce aparatul de filmat n-a surprins teribilul moment al marii actriţe? Pentru că ploua şi tehnica de atunci nu funcţiona pe ploaie, închide Caranfil bucla, lăsându-ne pe peliculă echivalentul în imagine al sunetului versurilor lui Nichita Stănescu: „Aud pe nenăscuţii câini/ Pe nenăscuţii oameni cum îi latră.“

Restul e tăcere e şi filmul conştiinţei de sine a cinematografului românesc. Cu largul concurs al aparatului comunist de propagandă, începutul filmului românesc a fost plasat în memoria colectivă în 1949, anul difuzării primei pelicule proletcultiste, Răsună valea, de Paul Călinescu. O jumătate de veac de cinema românesc, plin de naivităţi şi influenţe străine prost asimilate, dar o jumătate de veac, a fost ştearsă din istorie, operaţia inversă adăugirii artistice caranfile. Ca şi cum unui om i-ai şterge copilăria pentru că pe atunci făcea prostii. Producătorul Leon Negrescu privind melancolic cum arde filmul realizat de concurenţa franceză, incendiat de vajnicii jandarmi români: „Ar fi trebuit totuşi să-l văd. Poate era un film bun.“ Dorinţa plină de dispreţ a Aristizzei Romanescu de a fi într-un „film de cinema“, care are doar calitatea de a-i păstra imaginea pentru posteritate, ceea ce marele teatru al veacului 19, veacul lui Matei Millo, al lui Constantin Nottara, nu avea cum s-o facă. Fantasmagorica, dar fascinanta, idee a lui Leon nebun de a se arde toate filmele produse de el pentru a plăti cu argintul din emulsia fotografică uriaşele datorii care îl sugrumau. Aceste momente minunate, şi altele, încărcate cu „sense of wonder“, reconstruiesc în capul meu copilăria pierdută a filmului românesc. Şi propria-mi copilărie cinematografică, plină de filme ruseşti „Niemţî na uliţa!“, de tineri ilegalişti luptând cu Siguranţa şi tovarăşi juşti demascând elementele descompuse. În flăcările de final, arde pentru a se naşte din cenuşa filmului lui Nae, Rosebud-ul meu de cinefil român.

Pariurile mele la Oscar 2009

2009-02-22T16:15:00.015+02:00

1. Cel mai bun film:

cine va lua: Slumdog Millionaire
cine ar merita de drept: The Reader (sau Frost/Nixon)

2. Cel mai bun actor în rol principal:

cine va lua: Mickey Rourke (numai de n-ar fi Sean Penn; sper ca, în sfârşit, Academia să aibă luciditatea de a nu continua moda ultimilor ani, în virtutea căreia acest premiu a fost dat unor imitatori de personaje istorice: Ray Charles, Edith Piaf etc., etc.)
cine ar merita de drept: Mickey Rourke

3. Cea mai bună actriţă în rol principal:

cine va lua: Kate Winslet
cine ar merita de drept: Kate Winslet

4. Cel mai bun actor în rol secundar:

cine va lua: Heath Ledger
cine ar merita de drept: Michael Shannon

5. Cea mai bună actriţă în rol secundar:

cine va lua: Penelope Cruz
cine ar merita de drept: Viola Davis (pentru singura secvenţă de dramă reală din Doubt)

6. Cel mai bun regizor:

cine va lua: Danny Boyle
cine ar merita de drept: Ron Howard

7. Cel mai bun scenariu original:

cine va lua: Milk (nu îndrăznesc să cred că se va da pe bune)
cine ar merita de drept: In Bruges

8. Cel mai bun scenariu adaptat:

cine va lua: The Curious Case of Benjamin Button
cine ar merita de drept: Frost/Nixon

9. Cea mai bun film de desene animate:

cine va lua: WALL-E
cine ar merita de drept: WALL-E (cu toate că şi Bolt e simpatic)

Nu mă pot pronunţa deloc asupra celui mai bun film străin. Am fost prea ocupat să le văd pe cele hollywoodiene, deşi am avut astfel mai mult de pierdut decât de câştigat...
Concluzia mea: Go, Mickey!!! E singura performanţă care, în absolut!, merită un Oscar.

Vai de Oscarul lor!

2009-02-13T09:18:00.076+02:00

Am făcut efortul să văd toate peliculele nominalizate la Oscar (ca fiind cele mai bune) şi e de rău. Într-o competiţie serioasă s-ar face greu remarcate, şi nici atunci ca ansamblu, ci, mai degrabă, prin câteva scene...
1. Marele favorit, după numărul indecent de nominalizări, The Curious Case of Benjamin Button, e lung şi dulceag ca o peltea. Banalităţi şi inepţii de genul You never know what's comin' for ya sau It's a funny thing about comin' home. Looks the same, smells the same, feels the same. You'll realize what's changed is you, rostite plângăcios din off şi cu siguranţa unui ignorant, umplu şi compromit întreg filmul. Ce-l mai salvează (cât de cât) sunt calitatea imaginii şi secvenţele finale.
2. În urmă cu vreo câţiva ani, într-un documentar despre telenovele, un regizor sud-american explica succesul fantastic al acestor producţii prin nevoia organică a oamenilor de a evada din sărăcie şi necaz într-o lume în care problema majoră nu e ce le pui copiilor în farfurie, ci o iubire veşnic imposibilă. Din perspectiva asta, Slumdog Millionaire nu mi-a dovedit că e altceva decât o telenovelă, un film indian cu decorul puţin schimbat. Pretinsele lui incursiuni în real se termină, până la urmă, cu un dans colectiv, o orgie sincronă la care participă şi bunul, şi mortul, şi frumosul, mânca-ţi-aş.
3. Să adoptăm un pic o viziune europeană, corectă politic, şi să zicem că homosexualii sunt oameni normali, cu nimic speciali. În cazul ăsta, Milk e un film oarecare, despre un politician ales într-o funcţie şi omorât. Bibliotecar sau căprar, şpilul ar trebui să fie acelaşi, iar producţia la fel de valabilă... Numai că, abia dacă ne situăm la extrema cealaltă şi susţinem că homosexualii sunt un pic diferiţi, abia atunci Milk iese din turma filmelor obişnuite despre oameni de succes (care se toarnă cu zecile pe an la Hollywood, după aceeaşi formulă) şi poate fi luat în calcul pentru nişte premii. Pe cele ale comunităţii gay , pe care le-a câştigat deja, le merită din plin. Dar atât.
4. The Reader e una din acele păsări rare, o minunată excepţie, de film ce depăşeşte în valoare cartea din care s-a inspirat. Regizorul şi scenaristul transmit publicului ceea ce Bernhard Schlink, scriitorul, n-a reuşit pe deplin: cathartica lor dragoste pentru lectură. Pentru Homer, pentru Shakespeare, pentru Cehov. Nimic mai frumos decât scena în care Michael îi citeşte pe casetă, de-acum, bătrânei sale amante încarcerate Doamna cu căţelul. Iar ea învaţă să citească după vorbele lui, încercuind cu sete singurul cuvânt pe care îl recunoaşte (particula the)... Cititorul - slăbiciunea mea pentru anul acesta. Sper într-o surpriză.
5. Frost/Nixon e ok. L-am urmărit cu plăcere şi suspans. Dar ca el să câştige Oscarul ar fi la fel de nedrept şi de surprinzător ca victoria lui David Frost asupra lui Nixon în vizatul interviu. S-ar putea petrece doar sub o stare de graţie şi prin larga complicitate (sau amnezie) a adversarului.
Dintre celelalte filme din competiţie se disting, cu maximă indulgenţă, Frozen River, dar, mai ales, In Bruges. După mintea mea, merita mai mult decât nominalizarea pentru cel mai bun scenariu original. Revolutionary Road e un caz nefericit în care regizorul pur şi simplu îşi bate joc de un scenariu de forţă. Iar conflictul din Doubt, între doi mari actori, se petrece mai mult în imaginaţia noastră, pentru că pe ecran tot ce răzbate e banalul poveştii despre o călugăriţă, ce îl forţează pe un preot să părăsească parohia (sub suspiciunea unui abuz), apoi plânge, fiindcă, nu-i aşa, are îndoieli. Jalnic.

Iubeşte-ţi idolii cum vrei tu

2009-02-11T11:59:00.031+02:00

Suntem în septembrie 2003. România joacă în Ecuador meciul de rămânere în Cupa Davis. Andrei Pavel şi Adrian Voinea, vedetele echipei noastre de atunci, sunt rămaşi în ţară, accidentaţi. Într-o atmosferă ostilă, de asediu, la 2000 de metri deasupra oceanului, intrăm, de nevoie, cu juniorii...
A fost prilejul pentru Cristian Tudor Popescu de a oferi posterităţii unul din cele mai bune articole de sport (şi despre patriotism) din istorie. Iată-l:

Florin Mână Rece. Iubeşte-ţi ţara cu tupeu
În ultimul ghem al meciului monstru dintre fraţii Lapentti şi cuplul Florin Mergea - Horia Tecău, în puterea nopţii româneşti, cu ecuadorienii la serviciu, având minge de ghem, Horia a strigat spre Florin două cuvinte care mi s-au dus până în străfundurile creierului: Acum, tupeu! Ce a urmat m-a făcut să plâng cu vorbe de unul singur: retur invers cu dreapta, fenomenal, Horia Tecău, retur năpraznic Florin Mergea, razant cu fileul, din serviciul devastator al lui Nicolas Lapentti, minge de meci pentru România. A urmat un schimb de contre backhand-forehand-voleu care mi-a tăiat răsuflarea, cu românii pe fundul terenului şi ecuadorienii în faţă. Mingea îi vine lui Florin pe dreapta. Cel mai simplu este să lovească încă o dată tare, încercând voleul ecuadorienilor. Aşa ar fi făcut 90 dintr-o sută de jucători cu experienţă. Juniorul de 18 ani, Florin Mergea Mână Rece, cu un tupeu planetar, cosmic, de neînchipuit pentru un bătrân emotiv ca mine, având în faţă doi jucători înalţi cât clopotniţa bisericii, ridică mingea într-un lob lift, una din cele mai dificile lovituri din tenis. Şi execuţia îi iese fabulos: mingea se urcă peste Giovanni Lapentti, care măsoară 1,98 m - cu mâna întinsă în săritură, ajunge probabil la aproape 4 m -, şi coboară apoi fulgerător nici măcar lângă tuşă, ci vreo 2 m în teren! Santana, Năstase, Okker, McEnroe într-o singură lovitură şi când, la minge de meci! Mâna lui Florin, ca şi mâna lui Horia, n-a tremurat, româneşte, aşa cum genunchii lui Cernat şi Bratu s-au muiat la Copenhaga, singuri cu Sorensen, cu mingea de meci în bocanc. Naţionala de fotbal a României a pierdut în Danemarca nu în primul rând din cauza lui Urs Maier, ci a lipsei acestui tupeu izbăvitor, acea adunare a trupului cu mintea care îi comunică fără vorbe adversarului: acum te rad, scurt şi fără milă, n-ai nici o şansă. Obiceiul de a rata glorios, memorabil, în ultima clipă, a lăsat ani şi ani de-a rândul România pe dinafară. Ni s-au dezvăluit acum aceşti băieţi, hăt în munţii Sud-Americii, Victor, Răzvan, Horia şi Florin, ca nişte luptători de angajament total, cu forţă mentală, cu mână rece, capabili să demonstreze că îşi iubesc ţara nu plângând la ieşirea de pe teren, ci cu tupeul câştigător! Şi conduşi de pe scaun de un Adrian Marcu care îmi transmitea profunzime şi siguranţă până şi mie, aflat în fotoliu în faţa televizorului. Nu întâmplător pentru istoria tenisului românesc, Ilie Năstase a fost cel care a insistat ca juniorii Mergea şi Tecău să intre în teren ca să apere tricolorul. Indiferent ce se va fi întâmplat ieri, în ultimele două meciuri, după ani şi ani, trăiesc sentimentul că avem o echipă adevărată, că tenisul românesc nu moare!

Adevărul, 22 septembrie 2003

P.S. România a câştigat celelalte două meciuri la care face referire CTP în final, deci şi întâlnirea. Numai că apoi a intervenit ceva la fel de românesc ca şi lipsa de tupeu: Mergea şi Tecău (finalişti la Roland Garros, juniori) au fost înlocuiţi din echipa Cupei Davis de un cuplu neomogen, dar cu state vechi de (răs)plată, Gabriel Trifu - Andrei Pavel. Pentru Federaţia Română de Tenis, mărimea (numărul de meciuri) a contat; după calculul lor, o experienţa infertilă e oricând mai tare decât o victorie (posibil ferment al unei mari echipe de dublu) glorioasă.

Pont de pomană

2009-02-10T10:16:00.012+02:00

Pentru bibliofili şi pentru cei care n-au avut până acum posibilitatea: promoţie Carrefour... Găseşti Proust, În căutarea timpului pierdut, la 109,90 lei. Toate volumele. În librăriile Humanitas, de exemplu, costă 150 de lei.

A! Şi dacă nu vă descurcaţi, întrebaţi la raionul de mobilă, la care e subordonat cel de carte... În marketing, se pare, suportul bate conţinutul...

Nu...

2009-02-03T12:29:00.012+02:00

Spunea cineva că o operă mare nu e aceea care nu imită o alta. Ci aceea care nu poate fi imitată...
Nu fiindcă seamănă izbitor cu Forrest Gump (s-a mai întâmplat în istoria filmului: Casino e infinit mai convingător decât Goodfellas) nu m-am uitat încă la The Curious Case of Benjamin Button, ci pentru că nu m-am omorât după Gump niciodată. Viaţa nu mi se pare o cutie de bomboane, de să nu ştii cu ce-o să te alegi. Dimpotrivă, tocmai asta e spectaculos şi dramatic. Îi vezi de departe loviturile, dar nu poţi sau nu vrei să le ocoleşti.

Am să-i dau o şansă lui Benjamin în weekend. Măcar de n-ar fi o greşeală la fel de mare ca aceea de a mă uita la Slumdog Millionaire.

Imponderabilitate cu mănuşă şi sfeşnic

2009-01-30T09:48:00.011+02:00

Două momente magice din existenţa filmului.

1. Fragment din Solyaris... Computerul ce dirijează o navă spaţială către o planetă necunoscută anunţă că, pe parcusul zilei, din nu-ştiu-ce motiv, persoanele aflate la bord se vor confrunta cu un moment de imponderabilitate. Apoi minutele trec, tu uiţi, personajele filmului poate că fac la fel... Însă...

2. Prima ieşire a unui om în spaţiu. Ed White pluteşte zeci de minute în aceeaşi imponderabilitate, necontrolat, năuc, în timp ce Pământul roteşte de-a latul întregului Ocean Pacific. Din Insula Fiji până în Hawaii... Undeva către sfârşitul minutului 5 al filmuleţului de mai jos se vede o mănuşă, rătăcită de unul din astronauţi, cum îşi ia zborul, îmbătată, şi se pierde pentru totdeauna în infinit. E un moment cenzurat deseori de NASA în documentarele sale: această clipă perfectă de slăbiciune omenească...

Superstiţia ca formă de salvare

2009-01-27T10:23:00.034+02:00

Închisoarea de la Sighet e în mijlocul oraşului. Înainte de primărie, pe stânga (mă rog - dacă vii din partea cealaltă - după primărie, pe dreapta). Sediul Securităţii din Iaşi, în anii 50, era pe Bulevardul Copou, mai jos de Universitate...

Să susţii că oamenii din oraş n-au ştiut de crimele, de strigătele de ajutor, de schingiuţii dinăuntru mi se pare o lucrătură împotriva firii.

Când zidul de execuţie şi miradorul de la Sighet numai nu se prăbuşesc în strada publică, când sângele celor omorâţi se scurge sub trotuar, iar mirosul prafului de puşcă le pătrunde orăşenilor în case, a pretinde, după formula folosită şi în cazul lagărelor de concentrare, că "nu s-a ştiut", e o complicitate.

Complicitate la furt. Nu la crimă, doar la furt. Cel al memoriei. Până la urmă, oricât de intransigenţi am fi, de crimă nu putem acuza pe nimeni şi nici n-avem dreptul. Căci oamenii, sub orice vremi, sunt datori să trăiască şi o vor face. Ba încă cu voluptate. Dovadă - poza de mai jos, a unor deportaţi în Bărăgan.

C-o sticlă de spirt, uiţi că acasă copiii n-au ce mânca, cu basca pe-o ureche, nu-ţi mai pasă de regimul politic care te-a aruncat în fundul pământului, de tenişii flenduriţi din picioare, de maţele care-ţi chiorăie.

Ba, cu ceva imaginaţie, transformi tot necazul în superstiţie, zici că aşa ţi-a dat Dumnezeu să trăieşti şi te convingi că, dacă ocoleşti pasajul de sub sediul Securităţii, o faci pentru a nu rămâne repetent, nu fiindcă acolo mor oameni, despre care nu vrei şi e mai bine să nu ştii.

Casa Ror, Iaşi - Sediul Securităţii în anii 50,
cu Gangul Repetenţilor, ocolit de studenţi -
astăzi, cum altfel?!, transformată în crâşmă

Jaf din jaf se face rai

2009-01-20T17:39:00.015+02:00

"Oricine n-are maşină visează ca într-o zi să-şi cumpere una.
Şi oricine are maşină visează ca într-o zi s-o vândă,
dar n-o face, căci, odată vândută, rămâne fără...
Omului, mai mult decât oricărei alte fiinţe,
îi place să-şi adune pe cap toate probleme posibile.
Acesta e singurul motiv care-l determină
să vrea o maşină numai pentru el."

După Vyi, Blogofăt Film Distribution prezintă: o altă producţie de găsit (cu subtitrări, cu tot) numai pe Youtube. Beregis avtomobilya (Ai grijă la maşini!, în traducere aproximativă). Un film de Eldar Ryazanov, regizorul mult mai cunoscutelor (zic eu!) Gară pentru doi şi Fata fără zestre.
Mai multe nu vă spun, că mie, spre exemplu, îmi place să văd un film pe sufletul gol, fără intervenţii din afară. Have fun!

Partea 1:

Partea a 2-a:

Partea a 3-a:

Partea a 4-a:

Partea a 5-a:

Partea a 6-a:

Partea a 7-a:

Partea a 8-a:

Partea a 9-a:

Partea a 10-a:

Morţi şi Viy

2009-01-13T12:06:00.013+02:00

Ruşilor le iese totul bine, de la cele dintâi încercări. Muzică, literatură, film, nu contează...
Iată, primul lor horror-movie, Viy (1967):

Partea 1:

Partea a 2-a:

Partea a 3-a:

Partea a 4-a:

Partea a 5-a:

Partea a 6-a:

Partea a 7-a:

Partea a 8-a:

Anul acesta i se pregăteşte un remake de limbă engleză. Cu un buget de proporţii şi regizor rus. Om trăi şi-om vedea. Sau, în nota filmului, om muri şi-om vedea... Trailerul, mai jos:

Nuntă degeaba

2009-01-07T08:17:00.068+02:00

Horaţiu Mălăele e actor (de geniu), poet, regizor de teatru, mai nou - de film, caricaturist şi cine mai ştie câte altele. Dintre toate, ocupaţiunea care se face cel mai bine simţită în Nunta mută e ultima. Căci filmul ăsta, în ansamblu şi în amănunt, e o mare caricatură. Nimic mai mult.
O dată cu el ne întoarcem, nu în anii 50 (nici o legătură, Doamne păzeşte), ci în paleoliticul postrevoluţionar, când filmele erau căznite, fără vreo idee epică, metaforicoidale, făcute să (răz)bată în ciocoi şi nu în pupila ori corazon-ul spectatorului.
Această Nuntă a lui Mălăele (ca să imit umorul din film) nu e doar mută, ci şi futută, şi cu viţica pierdută. E degeaba, e ca să se afle în treabă. Toată miza spectacolului sunt, până la urmă, replicile isteţe... O curvă bătrână spune fără s-o întrebe nimeni: "Eu am lucrat la poştă. La poştă taxam cu cuvântul, şi acasă cu centimetrul." Apoi: "Mie îmi plac discuţiile scurte şi futaiurile lungi."
Dialogurile ţăranilor sunt dominate de lait-motivul "du-te-n mă-tă", iar Valentin Teodosiu glumeşte cu fii-sa, alintând-o curvă, după ce află că s-a tăvălit în ovăz cu a' lu' nu-ştiu-cui. Am impresia că, dacă Horaţiu Mălăele s-a născut la oraş şi nu avea de unde şti, apoi nici Moromeţii sau Ion n-a citit, sau, dac-a făcut-o, nu i-a folosit la nimic: ţăranul român îşi călca fata în picioare, o omora cu lopata, căci ruşinea de a-şi fi pierdut fecioria înainte de (promisiunea de) nuntă era a lui, nu a fetei - pe el îl batjocorea satul. Dar, mă rog, să-i acordăm (abuziv) acestui episod dreptul de licenţă artistică. Deşi mai sunt şi altele, la fel de dubioase: în primăvara lui '53, după cea mai înfiorătoare iarnă din istoria recentă (niţică documentare n-ar fi stricat), la începutul lui martie, vedem iarbă verde, frunze pe copaci, ţărani zburdând în mâneca scurtă şi hambare pline cu grâu, să aibă mirii unde se copula stupido-metaforico-alegoric. Apoi, pentru o nuntă de 20 de persoane, socrul mic taie 4 porci, enşpe găini, aduce butoaie cu vin. De unde, Dumnezeu!?
Ce e însă grav, de neiertat la film, sunt comuniştii satului: nişte nătăfleţi luaţi la bâză de ceilalţi, nişte împiedicaţi, nişte bâlbâiţi. Singura lor legătură cu Marx (fraţii, nu Karl) se petrece în timpul unei proiecţii publice, când asistăm, la propriu, la o inutilă secvenţă de spectacol mut.
Fără să vrea, sper!, Mălăele obţine, la final, efectul invers celui declarat (realizarea, printre altele, a unui film despre dictatură şi Adevăr). Făcând din ruşi unicele personaje venale, monstruoase, criminale (ei, şi numai ei, distrug nunta cu tancurile şi rad localitatea de faţa pământului; activistul satului e o victimă, el îşi ia palme de la soldatul ce anunţă moartea lui Stalin), regizorul Mălăele se suprapune în discurs chiar cu cei pe care aici vrea să-i denunţe. Adică cu comuniştii (pot spune aşa, că dacă a suportat pelicula asemenea creaţie, de ce n-ar îndura şi html-ul o dublă cacofonie?)...
Păi, nu se chinuie Vadim, Păunescu şi vocile lor tunătoare, de vreo 20 de ani - acuşi, să catadicsim a pricepe că vina pentru ororile din anii 50 o poartă puterile occidentale, ele au lăsat Crima să se petreacă. Hai, cel mult, să zicem că responsabilitatea a fost a ruşilor, a evreilor şi maghiarilor: ei deţineau funcţiile în Partid, Dej doar se ştie că era chinez... Se dau peste cap să înţelegem, vorba lui Lucian Pintilie, că românu-i om blând, dom'le. Blând, blând, dar cu ce preţ?...
Până la urmă, ce vrea domnul Mălăele, că mă şi enervez, care e drama Nunţii lui? Că se iroseşte aşa o frumoasă iubire (toată numai bulăneală şi futai), că pun ruşii satul la pământ? Aşa... Şi?... Ruşii au plecat în '58. Să înţeleg că restul de 31 de ani de comunism, cu românaşii noştri la putere, a fost mişto?...
Apoi... Drama României? Adevărul despre dictatură promis de film? Că mâncau ţăranii câte o cincime de porc la o singură nuntă, fără a socoti şi găinile, că stăteau la crâşmă şi se înjurau de mamă taman în timpul cruntei foamete din '53?
Nu! Drama, nenorocirea, tragedia întregii daraveri e că au existat vremuri cumplite, crâncene, de neconceput... Iar drama mea personală e că am pierdut o oră-jumătate uitându-mă la cum a făcut film Horaţiu despre (Mălă)ele.

Figuranţii de pe listă

2009-01-06T16:05:00.056+02:00

Dintotdeauna am trăit o inexplicabilă şi fatală nostalgie pentru o epocă istorică pe care nu am apucat-o - anii 50 în România comunistă. Inexplicabilă, fiindcă nu am reuşit să pricep nici o clipă de unde-mi (de)vine sentimentul; spre exemplu, prima dată când el s-a făcut simțit nu aveam mai mult de 14 ani şi tot ce ştiam despre perioada stalinistă era luat din Moromeţii 2 şi Cel mai iubit dintre pământeni. Apoi - fatală, fiindcă mi-a dirijat viaţa: m-a determinat să dau la Istorie, să-mi aleg specializarea şi, într-o anume măsură, şi cariera (?!)...
Îmi place să cred despre mine că, dacă aş fi trăit acele vremuri, aş fi fost fie un mare ticălos, fie un mare martir. Deşi, cel mai probabil, n-aş fi fost de niciuna, cum nu sunt nici acum... Dar omul e dator să viseze, he, he, he...
În toţi aceşti ani, de neînţeleasă nostalgie (insist să-i spun aşa), în care, de la lipsa de material documentar, am glisat înspre abundenţa lui necontrolată, am trăit cu un vis: să se facă o reconstituire artistică a perioadei, să se scrie sau să se filmeze Moromeţii epocii staliniste, dacă putem zice aşa. N-are mai are nici un rost: visul nu mi s-a împlinit. Cea mai fidelă reconstituire rămâne a Malvinei Urşianu din 1987, Figuranţii.
Un film cu o impecabilă scenografie, cu destine închipuite parcă de Călinescu pentru Scrinul negru, un film care spune tot ce se putea spune despre stalinism în anii 80... Şi de-atunci încoace, dacă ţinem cont că altceva mai mult nici nu s-a mai spus. Poate doar Zodia scafandrului de Mircea Nedelciu şi, cu maximă indulgenţă, Undeva în est a lui Nicolae Mărgineanu să merite a fi amintite în sensul ăsta.
Pe lista filmelor bune de dinainte, atît de subţire oricum, alături de Moara cu noroc, Reconstituirea, Iacob, Duminica la ora 6 (aproape uitat şi el că, deh, e film cu comunişti)..., eu (eu, căci, până la urmă e o chestiune şi de gust) aş adăuga, fără să clipesc, Figuranţii, povestea aristocraţilor de după război, condamnaţi să confecţioneze pungi din hârtie pentru a supravieţui şi să joace în filme roluri decorative, singurul loc, în afara Canalului, unde chipurile lor nobiliare mai aflau căutare...

P.S. Aştept cu interes să văd Nunta mută a lui Horaţiu Mălăele (şi pân-atunci nu cred nimic, nu, nici pe Alex. Leo Şerban), chiar dacă ideea de la care pleacă o bănuiesc a fi falsă: Stalin a murit în martie, pe data de 5. Iar Paştele, în 1953, a picat pe 5 aprilie, dacă n-am greşit eu calculul. Deci nunta din film nu putea avea loc nu din cauza regimului, ci a bisericii, că era post. Dar mai știi...

Cei care vor să vadă Figuranţii să-mi spună, că nu reuşesc să mai dau de torrentul de pe care l-am luat.

La mulţi ani!!!

2008-12-31T14:56:00.016+02:00

Concertul de Anul Nou, de la Viena. Anul 1987. Dirijor - Herbert von Karajan.
Ce mi se pare fascinant la concert, dincolo de muzică, e figura hârşită a lui Karajan, de bătrân dascăl care a atins înţelepciunea. De profesor sever, care ştie că doar încruntarea îi şade bine şi nu-şi va îngădui niciodată, pe deplin, un zâmbet de satisfacţie în faţa elevilor săi.
Imaginea supremă: Karajan arcuit pe spate la Marşul lui Radetzky, dirijând cu-aripi de uriaş păsăroi înspre lojele din stânga, având conştiinţa nobiliară a muncii bine făcute şi spunând parcă "acum daţi-mi recunoştinţa voastră, hai, o primesc!". Publicul spectator, plătitor al unei mici averi pentru accesul la concert, oameni bogaţi şi foarte bogaţi, puternicii zilei, redus la tăcere prin înălţarea unui singur deget reumatic, cerşind aproape dreptul de îngâna marşul cu apluze, conform tradiţiei vieneze... I se acordă acest privilegiu, în picături şi cu circumspectă zgârcenie, ca pentru a nu ştirbi perfecţiunea.
La mulţi ani!

Partea 1:

Partea a 2-a:

Partea a 3-a:

Partea a 4-a:

Partea a 5-a:

Partea a 6-a:

Partea a 7-a:

Partea a 8-a:

Partea a 9-a:

Partea a 10-a:

Partea a 11-a:

Ghid de conversaţie român-român

2008-12-27T19:51:00.029+02:00

Că traducătorii de la TV sunt de toată jena, se ştia de mult. Că cei de la Antene sunt de toată jena, ba încă ceva pe deasupra, iarăşi... nici o noutate.
La o emisiune culinară pe Euforia, produsă de ceva englezi, aceştia şi-au demonstrat definitiv măiestria, fiind primii în istorie care să traducă un nume din limba română în neroada-nouă... Ori într-alt dialect de origine idioto-europeană, că nu l-am recunoscut exact.
"The lady Anica from Transylvania" s-a preschimbat, sărăcuţa, sub traducerea lor, în "bucătăreasa Anika din Transilvania".
Asta, poate, ca să vadă domnu' Felix că ei nu-şi mănâncă salariul degeaba, fiind oricând gata să transforme o Ană mai mică într-o unguroaică de dimensiuni incerte. Şi ca doamnele din ţara noastră să bage la cap, o dată pentru totdeauna, unde le este locul. La cratiţă, bucătăreselor!

Crăciun fericit!!!

2008-12-24T09:22:00.004+02:00

Crăciun fericit toată lumea! Vă fie casa numai lumină!
Uite cam aşa:

(In)cultura de provincie

2008-12-17T11:09:00.022+02:00

Excelent articol al lui Tudor Octavian, azi, în Jurnalul Naţional.

Confirm, în provincie, foştii activişti, ţuţări, slugari ai lui Ceauşescu, întocmai unor gândaci de bucătărie (care, mai mult, aud că pot trăi, după tăierea capului, încă două săptămâni, până eventual mor de foame) se simt foarte bine. Sunt în funcţii peste tot, în muzee, teatre, biblioteci, în presă, la revistele literare.
Ce nu zice Tudor Octavian e că aceste fosile (de 75-80 de ani) nu şi-ar găsi locul în spaţiul-cultural dacă n-ar fi curtate, pupate pe faţă şi pe dos ca icoanele, şi, mai ales, înlocuite de indivizi de 25-40 de ani, care n-au prea inhalat comunismul, dar sunt de-aceeaşi (infectă) calitate morală, omenească, intelectuală şi-avizi de-aceleaşi privilegii.
Nimic nu vine din urmă. Doar impostura, slugărnicia, căutătura umedă în ochii stăpânului după felie de rahat...

Amewill

2008-12-17T01:03:00.010+02:00

Producătorii de la Hollywood sunt nişte tonomate cu dolari. Nu cu euro, nici nu-mi dau seama exact ale cui, dar tonomate.
Iată cât de repede s-au mişcat să scoată pe piaţă o variantă americănească la Amélie, cu un agent al Fiscului (poate cel mai urât om, acum, în plină criză) care se pune, nu pe belit pielea de pe contribuabil, ci pe fapte bune.
Filmul se cheamă Seven Pounds, e cu Will Smith şi numai din trailer îţi dai seama că a fost burduşit cu un hurdău de clişee.
Aaa! Premiera e de Crăciun, să aibă şi americanul ce pune pe masă, lângă curcan. Dacă-l are.

P.S. Toată asta îmi aduce aminte de prima iarnă de după '89 (sper să nu greşesc), când ruşii ne-au redus porţia de gaz şi, coincidenţă sau nu, la televizor se dădea Krakatau la est de Java. Vulcani, magmă, aburi insuportabili. Dacă n-aş fi fost prea mic ca să mă şi credeţi acum ce spun, aş jura că am dat plapuma de pe mine...

Welcome to the Hotel Chevalier

2008-12-11T09:21:00.010+02:00

Pentru cei care vor să-l revadă, zic eu. Pe cei care nu l-au văzut încă, îi trimit spre o variantă mai bună, de găsit pe reţea sau pe orice torrent.

Partea 1 (da, indiferent de ce scrie la început):

Partea 2:

Singurul cusur: înţeleg slăbiciunea lui Wes Anderson pentru actorul principal - Jason Schwartzman - (există o asemănare fizică, cel puţin, remarcabilă; un trecut comun...), dar nu o aprob. Nu face bine filmului, de data asta.

Bonus:

Timp, nu fi hain...

2008-12-10T15:39:00.011+02:00

Ştirea de azi, din Cotidianul, că Vom trăi o secundă în plus anul acesta sună bine, dar mă lasă rece.
O dată pentru că, într-o secundă, nu ai timp să trăieşti, ci doar să mori. Şi, a doua oară, fiindcă, în ciuda situaţiei, conform teoriei fizicianului W. O. Schumann, oricum trăim tot mai puţin.
Acesta spunea, în 1952, că Pământul este înconjurat de un câmp electromagnetic ce emite cu o rezonanţă de 7,83 de pulsaţii pe secundă (rezonanţa Scumann să-i fie numele, au zis oamenii de ştiinţă; ...aşa a rămas). Organismele vii, creierul uman, aproape întreaga biosferă funcţionează pe aceeaşi frecvenţă. Numai că, în ultimii ani, rezonanţa Scumann a crescut la 13 hertzi şi, printr-o stranie legătură, ziua de 24 de ore, noi o percepem ca având doar 16. Impresia că timpul nu mai are răbdare, că laţul se strânge, că cer(c)ul se închide nu e doar o impresie. E mai mult...
Acum, cât de controversată, cât de adevărată, cât de infailibilă este această teorie (şi cea din care se trage - ipoteza Gaia), nu mă interesează. Fiindcă pe mine, ca nefizician, o teorie mă impresionează prin frumuseţea ei.
De altfel, Cristian Tudor Popescu, propunea acum vreo câţiva ani, într-o discuţie cu Iosif Sava, să se întocmească acest top paralel al teoriilor ştiinţifice, în funcţie de frumuseţea, şi nu de eficienţa lor...
Să se facă!

Te cunosc după gunoi...

2008-12-09T14:37:00.041+02:00

Am citit despre un experiment sociologic în care, unor manageri, li s-a dat de luat o hotărâre majoră. După un timp, li s-a spus că deciziile lor au fost eronate, că acestea au produs firmei o nefericită involuţie. Confruntaţi cu adevărul, subiecţii (în proporţie de peste 80 la sută) au ales să persiste în aplicarea rezoluţiei lor, în locul admiterii greşelii şi adoptării unei noi hotărâri, poate a grupului, poate a altora.
Întrebarea care se naşte în capul meu, după aşa un studiu, nu e câţi dintre noi îşi neagă, îşi ascund, ba chiar insistă în prostia comisă. Ci câţi dintre noi, în poziţia de a nu da socoteală nimănui fiind, de conducător, de manager, ar găsi tăria să recunoască şi să-şi schimbe în public eroarea...
Dinescu povestea că I. D. Sârbu ştia de Ion Caraion, încă din închisoare, că era turnătorul Securităţii, după consistenţa şi nuanţa fecalelor lui (turnătorii primeau brânză şi salam în schimbul serviciilor, însă hârdăul rămânea comun, supus ochiului celorlalţi). Acum, adevărat, adevărat vă spun, că, până butchile noastre nu vor gusta din dulceaţa de pluş a scaunului directorial (dictatorial?!), până când nu ne vom răhăţi în WC-ul puterii, iar ceilalţi nu ne vor compara fecalele pentru conformitate, pentru a verifica diferenţa dintre cine suntem şi ceea ce pretindem că suntem, singurul răspuns credibil, singurul care ne exonerează de orice dubiu, este cel pozitiv. Îhî, nici mort nu mi-aş recunoaşte greşelile de şef...

P.S. 1. Transcriu din Ion D. Sârbu (tare aş vrea să am talentul de a-i aduce omagiul pe care-l merită): "Contrarul Adevărului nu este minciuna. Nu! Ci eroarea, greşeala, falsul iniţial. Minciuna apare ca o nevoie de a ambala, de a ascunde, de a face uitat, nu Adevărul - care acum nu mai interesează pe nimeni -, ci eroarea aceea de la care ni se trag toate..." Apoi, peste câteva minunate pagini ale acestui Jurnal al jurnalistului fără jurnal: "Deci, minciuna nu este contrarul Adevărului, ea este doar metoda cea mai ieftină de ascundere a unui eşec. Există trei etape de eşec; de fapt, trei forme: - ceva care nu ne reuşeşte; - ceva care ne iese pe dos; - ceva care devine ridicol, tocmai fiindcă nu mai poate fi sistat şi care trebuieşte zilnic a fi lăudat şi cântat ca fiind succesul succeselor..."
2. Bunicul meu de pe mamă, un om minunat, de o delicateţe nemaiîntâlnită, obişnuia să numească dejecţiile umane - gunoi. Acum înţeleg de ce.

Tabloidele noastre elveţiene

2008-12-09T00:18:00.019+02:00

Tabloidele sunt ceva de rău, nu?... Păi, nu vă uitaţi la mine, da, sigur că sunt...
Pentru un om subţire şi pentru un intelectual ele sunt mai nocive decât calculatorul pentru Gigi Becali.
Totuşi, de vreo câteva săptămâni, îmi răsună în minte un titlu citit peste umăr, în autobuz. Can-Can sau Libertatea era şi suna fix aşa: "Mutu va dansa pe manele la botezul lui Reghe Jr." Mi s-a părut exemplul suprem de concizie, soluţia perfectă la exerciţiile alea pe care le primeam prin taberele de limba română, când, cu gândul la alte parascovenii, trebuia să rezumi în trei cuvinte un text de o pagină.
E un titlu cu şase substantive, toate - cuvinte cheie. Din care aflăm că: Reghecampf are un copil. Care e băiat. Îl cheamă ca pe taică-său. Şi va fi botezat creştineşte. Că se va da o petrecere de cumetrie. La care va veni Adrian Mutu. Cu gândul să şi danseze, nu doar să tragă prafuri pe nas. Şi, volens-nolens, o va face (ori le va face pe amândouă) pe ritmuri de manele.
Refăcând puţin aritmetica frazei, observăm că, la şase cuvinte cheie, avem opt informaţii. Acum, nu ştiu cât de profesionistă e socoteala asta pentru un jurnalist, să-i dai cititorului toată informaţia, şi mai mult decât atât, încă din titlu, dar, pentru un tabloid, aceasta e calea de aur (de dolari, de euro, depinde în ce-şi investesc patronii profitul). Cumpărătorul de tabloid nu citeşte, el priveşte. Deci, un titlu cuprinzător = mai mult timp pentru ţâţele din pagina 5. Sclipitor, nu? Sunt convins că cercetătorii americani (hai, fie patronii elveţieni) au fost descoperitorii formulei. Să le trăiască!

P.S. Erată bine-venită de la meplusmyself: "E un titlu cu cinci substantive şi un verb, toate - cuvinte cheie". Aşa ar fi trebuit să sune. Greşeala se plăteşte...

Copilărie, bibelou de porţelan

2008-12-08T19:24:00.003+02:00

Deşi nu sunt deloc adeptul acestei retorici moşnegeşti (Ehei... Pe vremea mea...), nu pot să nu mă emoţionez la asta şi la naivitatea (simpatică) a textului:

Clip de pe-trecut criza

2008-12-08T09:48:00.002+02:00

S-a dat şi la Apropo TV (eu acolo l-am văzut), dar...

Microfonul şi zeghea

2008-12-06T17:07:00.029+02:00

În faţa morţii, toţi suntem egali. Nu cred s-o fi spus eu primul. Trebuie s-o fi auzit pe la vreun serial din Agatha Christie, ori pe la biserică, pe undeva.
În faţa televiziunii publice, însă, nu suntem, nu cred să fim egali. Acolo există criteriile de selecţie, profesionalismul producătorilor, rolul civilizator şi responsabilitatea serviciului public pe care TVR îl prestează. Sau nu.
Ieri au murit Anca Parghel şi Constantin Ticu Dumitrescu. Două morţi întocmai de egale, cum am spus. Însă două vieţi incomparabile. O cântăreaţă, pe un taler al balanţei, şi o personalitate istorică, pe un altul. Groaznica suferinţă (întâmplătoare) a ultimilor ani, într-un caz, şi cancerul (asumat) a 10 ani de temniţă grea, în celălalt. Efortul de a ne bucura viaţa (prin cântec) şi cel de a ne o schimba (în bine). Microfonul, boxele şi balalaica. Portavocea, zeghea şi cartea (căci, slavă Domnului, Ticu Dumitrescu a apucat să-şi publice memoriile).
Asta trebuia să ia în calcul cei de la TVR când au alocat (dislocat) ieri o oră specială de emisie, în timpul nopţii. I-au dat-o Ancăi Parghel. Loc ar fi fost pentru amândoi. Dar au recidivat în aceeaşi indiferenţă, incompetenţă, prostie, manipulare (?!) ca în cazul părintelui Gheorghe Calciu, care a avut neinspiraţia să moară la o zi distanţă de Zoe Ceauşescu şi delicateţea să-i ofere ei întreg spaţiul din presă.
De-acum, că a trecut în nefiinţă (cu o expresie sigur dragă) şi Paul Niculescu Mizil, chiar nu mai au de ce să-şi bată capul. Nepoată-sa trăieşte, ba mai e şi proaspăt-parlamentară. Putem paria că în zilele următoare o s-o vedem la TVR. La noi, la TVR...

Înapoi în viitorul anilor 50

2008-12-05T00:00:00.015+02:00

Am găsit răbdarea şi masochismul să văd până la capăt un film SF din anii 50, Forbidden Planet. La vremea lui, un mare succes, nu cu mult diferit de Star Trek-ul de mai târziu. Rase extraterestre superioare (krellii, aici), călătorii intergalactice, nave conduse de un computer de forma unui castron de plastic, cu o machetă înfiptă-n băţ, roboţi pântecoşi, cu picioarele din cârnăciori metalizaţi, oameni în uniforme de doc, dotaţi cu aparate de radio la brâu, ca turiştii ceauşişti de la Slănic Moldova, gata oricând să folosească distrugătoarele lor arme din cauciuc.

Ceea ce se voia a fi o călătorie în viitor, s-a transformat, cu anii, într-o călătorie în trecut. În trecutul naiv al producătorilor de la Hollywood. În trecutul încrezător al omenirii. Filmele SF ale acelor vremi, mai mult decât oricare alt gen, sunt adevărata şi singura maşină a timpului de care dispunem.

Happy Place

2008-12-03T11:01:00.023+02:00

Patru picturi de Edward Hopper:

1. Compartment C, Car 293, 1938

2. Gas, 1940

3. Nighthawks, 1942

4. Rooms by the Sea, 1951

Sunt spaţiile către care m-aş îndrepta dacă, eventual cuprins de nebunie, psihiatrul m-ar îndemna să mă gândesc la un loc liniştit. La acel "Happy place, happy place..." din filmele cu proşti.

Am votat!

2008-12-02T10:03:00.005+02:00

Am găsit pe buletinul pentru Camera Deputaţilor (la Senat, oferta era mai săracă) o variantă absolut seducătoare de vot: Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani. Cu cea mai tare siglă posibilă.

Mi-a învins toată imaginaţia. Şi a întrecut, de departe, Uniunea Bulgarilor din Banat, o altă ipoteză miraculoasă, trebuie să recunosc.

Întrebările Ninei

2008-11-29T17:12:00.017+02:00

Nina Cassian, poetă autointitulat-decadentă, versificatoare realist-socialistă, pictoriţă amatoare, ucenică în ale teatrului la Beate Fredanov şi Al. Finţi, pianistă, compozitoare, elevă a lui Th. Fuchs şi Mihail Jora, pe numele ei complet Renée-Annie Cassian-Mătăsaru, o femeie de un şarm şi un succes la bărbaţi invers-proporţionale cu urâţenia ei fizică, actuala soţie a fostului director al Filarmonicii din Brooklyn, un filon de amintiri şi sinceritate declarată, a fost ieri invitata Marinei Constantinescu, la Nocturne, pe TVR1.
N-am apucat decât finalul. Trei întrebări. Atât. Care au fost, cu aproximaţie, următoarele: 1. "S-au schimbat oamenii de când aţi plecat din ţară, în 1985? Bărbaţii şi femeile?" Era, se înţelege, necesar de precizat că despre bărbaţi şi femei e vorba, nu şi despre copii, care nu s-au schimbat între timp, deci nu fac obiectul unei întrebări atât de subtile. 2. "Mai găsiţi timp, în vârtejul ăsta cotidian, să priviţi înăuntrul fiinţei dumneavoastră?" O întrebare de toţi banii, aceasta, rumegată parcă de un copil de clasa a V-a, să-şi încuie profesorul la lecţii. 3. "Cum e relaţia asta între bărbat şi femeie? Legătura asta?" Mai lipsea s-o întrebe "Ce faceţi?", dar, sigur, asta se întâmplase deja la începutul emisiunii, fiindcă am văzut-o petrecându-se cu alţi nefericiţi invitaţi.
Să ai o asemenea personalitate în studio, un reportofon viu al unor vremi dispărute, repet!, un filon, un monument de amintiri, iar tu să-i pui nişte întrebări, la fel de potrivite şi pentru un inginer de textile-pielărie plecat din ţară înainte de revoluţie, nu face decât să-mi confirme că televiziunea de la noi e Dumnezeul comodităţii şi al lenei.
Că în capul realizatorilor şi moderatorilor (atunci când nu sunt puşi pe confesiuni cu ton şoptit şi pe filosofare) bate vântul şi e o linişte mai ceva ca prin strungăreaţa Marinei Constantinescu, care pretinde pe generic că e de amândouă, şi realizatoare, şi moderatoare.

Costul democraţiei

2008-11-28T13:57:00.015+02:00

Duminică, voi vota iarăşi cu Uniunea Lipovenilor, cu Frontul German din România sau cu cine n-oi fi auzit niciodată până atunci (partidul ecologist-extremist, conservatori-progresişti, democrat-socialişti, orice). Mare regret că nu-l mai pot alege pe László Tőkés, cum s-a întâmplat la europarlamentare, când vreo 1300 de ieşeni l-au votat, just for fun.
Şi voi face asta not out of spite, cum zice americanul şi-mi place mie, ci pentru că uite (aici) cât costă democraţia. Iar eu n-am de gând să le ofer niciunuia ocazia să-şi recupereze banii pe spinarea mâinii mele introductoare de vot în urnă.

P.S. Iată, 6000 de euro pentru un botez neortodox. Te-apucă, pe bune, toată greaţa:

Ştiaţi că...

2008-11-27T16:43:00.010+02:00

După ce Olanda spulbera campioana şi vicecampioana mondiale, plus România, în grupele Euro 2008, favorită la casele de pariuri rămânea, spre stupoarea comentatorilor TVR, tot Spania, care obţinuse acelaşi număr de puncte, însă deloc convingător, în opinia lor...
După ce CFR Cluj bătea Roma în deplasare şi remiza cu Chelsea, iar Bordeaux pleca umilită din primele două meciuri (0-4 şi 1-3), aceleaşi case de pariuri le rezervau clujenilor, la sfârşitul campaniei, ultimul loc în grupă. Spre indignarea comentatorilor Pro TV...
Atât am avut de spus. Numai că, să fiu comentator, de-acum înainte, tare i-aş crede. Că la ei, la pariuri, e pe bani. Nu pe sentimente.

Seinfeld vs. Larry King

2008-11-26T18:27:00.009+02:00

Se poate să ştiţi filmuleţul. Dacă sunteţi youtuberi, la sigur... Eu mi-s mai încet şi abia acum am dat de el. E o secvenţă cu Jerry Seinfeld, întrebat la Larry King, de către Larry King, dacă serialul său a fost anulat, ori dacă a renunţat la filmări de bună-voie. Atunci când a renunţat, în 1998.
Reacţia lui Seinfeld a fost privită de unii (aici) ca o dovadă de disproporţionată aroganţă. Pentru mine, e o doar reacţie organică, naturală. Fiindcă e bizar şi nedrept ca până şi unul din marii jurnalişti ai Americii să calce în păcatul presei mondene, acela provocării interlocutorului cu orice preţ. Al ciobirii statuilor, al lui "hai, dom'le că n-o fi el aşa mare sculă", al lui "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot trebuie să rămână".
Enjoy:

Bună seara în oraş

2008-11-25T11:45:00.009+02:00

Astă-seară, mă întorceam de la lucru, pe la opt şi jumătate, poate un pic după... Urc într-un maxi-taxi, la capăt de linie. Şoferul lipseşte, dar uşa microbuzului e deschisă pentru călători. Înăuntru - luminile stinse, întuneric, geamurile aburite şi o atmosferă iernatică, de personal de clasa a doua, înaintea plecării din haltă. O bătrână îmbrobodită şi sacoşele ei, pe scaunele de după şofer, şi doi băieţaşi de cartier, puţin mai în spate. Linişte... Doar scârţâitul murdar al banchetei, când mă aşez eu...
Apoi, mai urcă cineva... Un bărbat... Care dă solemn bună seara... Bună seara, în oraş!!! Până să mă dezmeticesc, ceva din sentimentul ţărănesc al fiinţei mele mă împinge să-i răspund. Din vârful buzelor. Eu şi bătrâna...
Mi s-a părut un gest de o generozitate umană fantastic. Într-un oraş în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni şi nici nu vrea s-o facă. Într-un oraş pe care tot mai mult îl străbaţi (înspre serviciu, înspre casă), decât îl locuieşti, tu să dai bună seara. Un gest gratuit şi fără speranţă. Asemănător, pentru mine, cu cel al necunoscutului de la balcon, care îşi întinde spre K. braţele, înaintea execuţiei, printre ruine.
Nu m-am mai putut gândi apoi decât la asta. Obsesiv... Până la prima staţie, când microbuzul s-a căptuşit de lume, iar eu am refuzat, fie şi în gând, să cedez locul vreunei femei cu bagaje...

Fapt divers

2008-11-23T00:49:00.010+02:00

În 1927, Partidul Comunist fusese scos de multişor în afara legii. A fi membru de partid în acele vremuri era un lucru incomod. Era, hai să-i zicem, pe puţin, out-of-fashion. Comuniştii pretindeau că Basarabia e, de drept, a Uniunii Sovietice, mai organizau în sensul ăsta şi câte-un atentat terorist, cei mai mulţi erau unguri şi evrei (sau de-amândouă), iar vecinii bolşevici nu se arătau nici ei prea prietenoşi.
Aşa că, presa din România, atunci când nu se ocupa de periculoşii adventişti ori de sporul demografic îngrijorător (ring a bell?) al evreilor, mai bătea puţin în ciocoi. Scuze! ...În ucigaşii de ciocoi.
Pe prima pagină a Universului din 8 martie 1927, sub titlul Agravarea boalei lui Stalin, am dat peste următoarea ştire: "Riga, 5. Din Moscova se anunţă că medicii specialişti germani au renunţat să opereze pe Stalin. După părerea medicilor, Stalin nu mai are mult de trăit."
O ştire despre ce şi-ar fi dorit, mai degrabă, redactorul să se întâmple, decât o ştire de presă. Dar e o ştire care-mi face şi acum inima să tresară la gândul că ar putea fi adevărată. Mă văd în primăvara anului 1927, cu papion, monoclu şi mustaţă, şi, Doamne!, încă mă rog să fie cât mai adevărată!

Strada Verzişori

2008-11-20T10:22:00.018+02:00

Luni seara mă uitam la un reality-show autohton şi am zărit în cadru că, pe locul în care se petrecea încăierarea (sau ce-o fi fost acolo), era un indicator spre strada Verzişori. Având mintea odihnită, nu m-am zdrobit prea tare să aflu ce-i cu ea. M-am gândit la ecologişti, la dolari, la orice, doar la semnificaţia reală, nu.
Întâmplarea a făcut ca ieri să dau în reportajele lui Geo Bogza, din Anii împotrivirii, peste următorul text: "Pe cheiul Dâmboviţei, aproape de Abatorul care le furnizează materia primă, se întind tăbăcăriile; un întreg cartier. Sunt vreo zece fabrici, aşezate una lângă alta, majoritatea având poarta pe strada Verzişori. Strada Verzişori! Cred că n-are pereche în Bucureşti. Lungă, bolovănoasă, se târăşte printre două şiruri de clădiri înalte, posomorâte. Dinăuntrul lor se aude tot timpul un zbârnâit puternic, ca de aeroplan. Nu sunt decât maşinile care preseză talpa. Sus de tot, câteva ferestre prin care se văd atârnând de grinda podului, într-o imagine macabră şi grotescă, pieile puse la uscat. Par monştri spânzuraţi. Strada Verzişori e rezervată exclusiv tăbăcăriilor. Nici un om care n-are legătură cu ele nu se aventurează pe aici. De aceea, în orele obişnuite ale zilei, când nu intră sau ies lucrătorii, strada Verzişori e cu desăvârşire pustie. Ţipenie de om. Numai zbârnâitul perseverent şi sunetele de piei spânzurând la ferestrele superioare. Iar uneori în poarta fabricii, călare pe prag, o apariţie masivă şi mustăcioasă, cu un castron de postav maro pe vârful capului: portarul albanez. Dacă eşti lucrător şi vrei să ieşi, sau dacă nu eşti lucrător şi vrei să intri, nu se poate. Mustăciosul păzeşte cu priviri încruntate, pline de duşmănie. Aşa se prezintă strada Verzişori de la un capăt la altul. Pustie, dezolantă, cu porţi mohorâte, cu acel zbârnâit strident care te face să bănui că înăuntru se petrec lucruri penibile, ca într-un loc de supliciu. Un miros acru de borhot industrial pluteşte în aer. Şi într-o bună amiază la ora patru, bolovanii străzii răsună de hurducăturile unei căruţe. Vine din partea cealaltă, gemând sub greutate, trasă de un singur cal. Un om lat în spate, voinic, dar murdar şi puţind a hoit, o conduce. Vine de la Abator, încărcat cu piei proaspete, de abia jupuite de pe trupul animalelor. Cum sunt aruncate una peste alta, cele câteva zeci de perechi de coarne ce împung aerul dau căruţei înfăţişarea unui monstru greoi ce s-ar îndrepta spre prada fără scăpare. Nu sunt închişi acolo, în curtea fabricii, câteva sute de lucrători galbeni, lipiţi pe lângă ziduri? Nu spre ei se îndreaptă oare mătăhălosul monstru? Când poarta se deschide şi namila intră greoaie, nu se aude un vaier prelung, o lamentaţie dureroasă ce vine parcă din infern?"
Abia după asta, am mers la dicţionar, Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, ca să mă lămuresc că denumirea străzii vine de la un corp al armatei române, anume vânătorii, care a luptat în războiul de independenţă.
Iată la ce e bună cartea câteodată! Îmbogăţeşte timpul petrecut uitându-te la reality-show-uri tâmpite. Cel puţin asta.

Chipul ceţii şi al nopţii

2008-11-19T11:12:00.011+02:00

Un individ închircit, îmbrăcat la papillon, într-un frac negru, cu craniul diform, aproape chel, şi umeri inegali, stă pe terasa depopulată, pustie a unui cazino. Pahare de cristal, feţe de masă imaculate, puţin umflate de vânt, scaune cu spătar arcuit. Într-o frapieră, zace la răcit o şampanie desfăcută. Pare că-şi aduce aminte de ceva. În cadrul următor, aflăm că se gândeşte la viaţa sa de prizonier într-un lagăr de concentrare.
Secvenţa descrisă mai sus e din Falsificatorii, Die Fälscher, câştigătorul Oscarului pentru film străin pe anul trecut. E cam singura rămasă în cap după ce l-am văzut. Dar are meritul de a mă fi reîndreptat spre documentarul lui Alain Resnais, Nuit et brouillard. Un documentar de jumătate de oră. Melodramatic în comentariu, inadecvat în alegerea muzicii de fundal, de neuitat prin imaginile sale. Cele ale şirului de latrine în zig-zag, ale hambarului ticsit cu păr de femeie, ale căpăţânilor de om adunate în lighenul pentru rufe.
Întreg filmul, mai jos:

P.S. Să nu uit! Încă o dată, mi se arată că monopolizarea discursului despre evrei, ca unice victime ale holocaustului, e o invenţie mai recentă. În 1955, când Nuit et brouillard era făcut, despre evrei nu se pomeneşte nici măcar un cuvânt. Pare atât de straniu, chiar xenofob, acest lucru astăzi.

Căcat Unirea - Unde-s mulţi, prostia creşte

2008-11-18T09:35:00.013+02:00

În 2003, la apariţia primei reclame la, pe atunci, "coniacul" Unirea, Andrei Gheorghe scria în Academia Caţavencu un articol prin care profețea eşecul acestei campanii publicitare. Câteva săptămâni mai târziu, după ce vânzările crescuseră spectaculos, revenea cu un material auto-critic, recunoscând că mârlănia a învins. Că reclama infectă îşi găsise publicul pe măsură. Şi că lipsa de gust estetic se confundă cu lipsa de gust. La sensul propriu, căci, cum altfel, decât prin lipsa papilelor gustative, poţi înghiţi aşa otravă.
În 2008, adică acum, reclamele în acelaşi gen s-au înmulţit copleşitor (Babanu', Cava D'Oro, Crai, Kamarad, Muscatel). Publicitarii au identificat un grup ţinţă care lipseşte din telenovelele autohtone şi din sitcomurile de râs de pe ProTv: ţăranul român de la oraşe şi sate.
Totuşi, dintre toate, cea mai iresponsabilă, mai tâmpită şi mai de neam prost vine tot de la Unirea. Cea cu situl arheologic.
Noroc cu CNA-ul, că veghează şi a interzis clipul caţavencilor despre Lista candidaţilor pătaţi. Uff, acum sunt mult mai liniştit.

Sub diagnosticul de bandit

2008-11-14T08:56:00.005+02:00

Dan C. Mihăilescu face azi o recenzie la cartea doctorului Nicu Ioniţă, din Paşcani, despre fenomenul Piteşti.
Pe doctorul Ioniţă l-am intervievat şi eu pentru lucrarea de licenţă. Promit ca într-o zi să transcriu aici întreg dialogul. Atunci se va lămuri şi titlul pus postării de faţă.

"Mărarul" campioanei

2008-11-12T17:28:00.017+02:00

Am să fiu răutăcios, dar, probabil, celor de la Gazeta Sporturilor li s-au epuizat mârlăniile şi mâncătoriile din fotbal, de au pus pe prima pagină un articol despre o atletă. Şi nu despre una tinerică-zglobilie, care să fi pozat goală (mă rog, în costum de baie) pentru Sports Illustrated, ci despre una de 61 de ani, campioană olimpică la Tokio, tocmai în 1964.
Un articol, plus un editorial al lui Cătălin Tolontan (singurul care se mai uită la aşa subiecte) despre Mihaela Peneş, fosta aruncătoare de suliţă, rătăcită acum pe drumurile dintre mănăstiri şi azilul din "sectorul 4, pe Şoseaua Berceni, după spitalele nr. 9 şi 10", cum ne spune textul, presupunând că toţi cititorii cunosc Bucureştiul.
Am s-o spun clar. Nu ştiu cine-i Mihaela Peneş. Nu ştiu nici măcar cine-s Lia Manoliu şi Iolanda Balaş, deşi despre ele s-a mai vorbit, iar în cazul primei chiar există un stadion, pe care se joacă fotbal, cu numele ăsta. Am auzit că au fost toate nişte mari campioane, că au purtat stindardul României pe cel mai înalt catarg, că ne-au făcut să ne simţim mândri că suntem români şi alte poveşti din astea. Aşa o fi. Aşa să fie.
Ce am eu în ochi, în minte despre ele sunt doar câteva imagini, câteva fotografii, câteva instantanee. La Lia Manoliu îmi amintesc maioul ei bărbătesc, nepotrivit posturii Discobolului lui Myron. La Iolanda Balaş sunt contorsiunile nefireşti, inumane de săritură peste ştachetă. Iar despre Mihaela Peneş tot ce-mi vine-n cap sunt secvenţele exploatate de Romtelecom pentru a-şi face reclamă pe timpul Olimpiadei de la Sydney, din 2004. Secvenţe în care Mihaela Peneş aruncă pentru medalia de aur şi din care eu am reţinut doar că avea păr la subraţ.
Dacă asta e tot ce rămâne din memoria unui campion, acum, când performanţele i-au fost depăşite în timp şi în centimetri, atunci efortul e în zadar. Dintr-un campion, câteva fire de "mărar", într-un creier bolnav... Dintr-un om obişnuit, cu cât mai puţin?

Odă neterminată pentru un regizor de geniu

2008-11-11T14:28:00.039+02:00

Bântuit de mirajul unui film peste care nu mi-am pus încă ochii, dar despre care mi s-a istorisit ca-ntr-o poveste - Piesă neterminată pentru pianina mecanică... Derutat de impactul cu o operă oarecum minoră (Fără martori) - primul film pe care i l-am văzut... Intrigat, dar şi fascinat (ca de moartea unui uriaş caşalot) de eşecul hollywoodian al Bărbierului din Siberia... În sfârşit, copleşit de biografia sa aproape imperială, de rolurile măiastre din Gară pentru doi şi Fata fără zestre, dar mai ales de întunericul la amiază pogorât de tulburătorul Soare cu dinţi... Pe toate astea la un loc le-am retrăit urmărind Svoy sredi chuzhikh, chuzhoy sredi svoikh (Acasă printre străini, străin printre ai tăi), filmul lui Nikita Mihalkov care izbândeşte acolo unde, spre exemplu, Copiii din Arbat al lui Anatoli Rîbakov trece pe lângă.
Filmul ăsta, acest estern sau borş-western, cum a mai fost impietat, ne spune un lucru simplu: în preajma revoluţiei, prietenia şi dragostea sunt noţiuni dispensabile. În vreme de război, ele sunt substituite de ideile măreţe şi moarte. Ideologia ia locul sufletului, birocraţia - pe cel al aventurii, iar încrederea e anulată de (suspiciunea de) trădare.
Pun aici un link către site-ul de torrente de pe care l-am descărcat. Iar aici îl puteţi vedea direct pe YouTube, fără download. Subtitrarea e doar în engleză, dar filmul e mult mai antrenant şi mai reuşit decât aş putea eu să vă conving.

P.S. Iată de ce e Soare cu dinţi, şi nu Burnt by the Sun sau Soare înşelător, cum a mai fost tradus.
Şi iată aici oda pe care Nikita Mihalkov o merită cu adevărat.

Bucharest Witch Project

2008-11-07T12:00:00.012+02:00

Nu doar chinezii şi turcii copiază produsele de succes. O fac şi românii. Iată! Blair Witch Project de Dâmboviţa.
Cel puţin două elemente fac de baftă toată regia. Unu: personajul Marian Tudose nu ştie ce-i butonul de record (întreabă la un moment dat: "de unde-l opresc, de pe ăsta roşu?"), dar vorbeşte cu naturaleţe despre zoom. Doi: unde or fi găsit studenţii ăştia, în 1995 (!!), blugi cu talia joasă?! Că ăia de se purtau pe-atunci îi trăgeai până-n gât şi-i legai ca pe cravată.

Insondabila uşurătate a fiinţei

2008-11-06T11:32:00.033+02:00

Transcriu din Milan Kundera, Arta romanului: "La proprietatea lui Levin se întâlnesc un bărbat şi o femeie, două fiinţe solitare, melancolice. Se plac unul pe altul şi doresc, în secret, să-şi unească vieţile. Nu aşteaptă decât ocazia să fie singuri şi să şi-o spună. În fine, într-o zi se găsesc singuri într-o pădure, unde se duseseră să culeagă ciuperci. Tulburaţi, ei tac, conştienţi fiind că a venit momentul şi că nu trebuie să-l lase să scape. După o tăcere îndelungată, dintr-o dată, femeia, contra voinţei sale, inopinat, începe să vorbească despre ciuperci. Apoi, mai urmează o tăcere, bărbatul îşi caută cuvintele pentru declaraţie, dar în loc să-şi mărturisească iubirea, din cauza unui impuls neaşteptat, începe să vorbească el însuşi despre ciuperci. Pe drumul de întoarcere, vorbesc despre ciuperci, neputincioşi şi disperaţi, căci ştiu că nu-şi vor dezvălui niciodată iubirea. Întors acasă, bărbatul îşi zice că nu şi-a exprimat sentimentele din cauza iubitei lui decedate, a cărei amintire n-o putea trăda. Dar noi ştim prea bine: e un fals motiv pe care-l invocă doar pentru a se consola. [...] Acest mic episod foarte frumos este un fel de parabolă a uneia din cele mai mari realizări ale romanului Anna Karenina: scoaterea în evidenţă a aspectului a-cauzal, incalculabil, chiar misterios al actului uman."
Remarcabil fragment, zic şi eu. Cu un lucru nu pot fi de acord numai. Dacă tot se găseşte explicaţia în timiditatea, în delicateţea personajelor, cum mai poţi atunci număra episodul ăsta între cele "a-cauzale, incalculabile, misterioase ale actului uman"?
După mintea mea, un act uman a-cauzal este, de exemplu, cel al jucătorilor români de fotbal, care se adună câte patru în jurul mingii la o lovitură liberă, ca pentru a o descânta, deşi doar unul are dreptul şi posibilitatea să dea în ea.
La fel, incalculabil e gestul autorităţilor române de a declara, înaintea oricărei anchete, ca ne-antisemit cel mai mare act de vandalism comis în vreun cimitir din România (întâmplător, doar întâmplător, zic ele, unul evreiesc).
Iar misterioasă poate fi numai hipnoza în care am căzut (şi n-am reuşit să-i evadez) când l-am văzut pe Dan Diaconescu despicând cu gravitate şi minuţie criminalistică un sac de cartofi pe masa de la OTV, ca pe o probă de netăgăduit în cazul unui omor.
În sfârşit, a-cauzală, incalculabilă, misterioasă, insondabilă, toate la un loc, mi se pare raţiunea pentru care unii îl cred pe Vadim atunci când spune că, dacă el a turnat la Securitate, a făcut-o pentru binele ţării, iar, dacă Ion Cristoiu l-a turnat pe el, a făcut-o dintr-o pornire criminală. Că a existat o Securitate bună şi una rea, asta e ideea vehiculată, doar nu e Vadim primul care să inventeze roata (de tortură) în acest sens.

P.S. Fără nici o legătură cu subiectul de până acum: un articol rătăcit despre riscurile alegerii lui Obama la Casa Albă. Un articol al unui autor pe care nu-l admir deloc pentru atitudinea sa politică, căci îi afectează dezastruos scrisul, dar care merită tot respectul pentru libertatea gândirii şi pentru curajul de a dărâma statuile idolilor.
Un articol opus total celui al unui autor pe care îl admir fără rezerve.

Limbăswelt

2008-11-05T12:12:00.015+02:00

Există un element pe care l-am uitat când am vorbit despre diplomaţi (în sensul originar, de purtători de diplomă). E o obsesie de-a mea, n-am ce-i face.

Niciodată un diplomat nu se legitimează în ochii unui semen de-al său prin titlurile, diplomele, onorurile deţinute. În astfel de situaţii, şi unul, şi celălalt sunt în fundul gol. Chiar de s-ar lăuda cu mărimea şi grosimea mădularelor lor, n-ar avea pe cine să păcălească, amândoi deţinând acelaşi centimetru în recuzită.
Altceva conferă putere, autoritate, prestigiu unor astfel de personaje: Pilele, Cunoştinţele, Rubedeniile.
Crescuţi într-un mediu viciat, avansaţi pe căi sulfuroase, parveniţi, nu prin muncă, ci prin intrigi, combinaţii şi viclenii, pentru diplomaţi nu există Lebenswelt (lumea concretă a vieţii, la Husserl, parcă) , există doar Limbănswelt (lumea tot mai concretă a cumătriilor).

De ziua alegerilor în SUA

2008-11-04T11:45:00.005+02:00

Un film de rutină pentru New York Times, o sarcină de serviciu, probabil.
Dacă aşa înţeleg ăştia să-şi facă treaba de zi cu zi, suntem muuult departe. Bine, e N.Y. Times, veţi zice, dar nici un ziar/televiziune din România nu a reuşit ceva asemănător, nici măcar prin reportajele lor de excepţie. Apoi mai e un lucru, subiectul pe care îl au de tratat (alegerile din SUA) e nefertil. Până la urmă, cât de spectaculos îl poţi aborda (cinematografic vorbind)? La noi, subiectele fabuloase sunt pe tot gardul, dar cei de la TV preferă să facă Ştirile de la ora 5.

P.S. Fiţi cu ochii pe fotografiile din film. Zic şi eu să mă aflu-n treabă, că, de fapt, nu le puteţi rata.

Book Design

2008-11-03T16:01:00.002+02:00

Blog despre design-ul de carte. Ceva grozav! "Pour les connoisseurs" şi "pour les amoureux", desigur.

Somnul cu o mie de ochi (povestire)

2008-11-01T14:42:00.012+02:00

Povestire scrisă de mine. Dintr-o regretabilă eroare, ea va apărea şi în numărul pe decembrie al Daciei Literare.

Cei de la Egophobia m-au anunţat abia acum câteva zile, pe când eram plecat într-o delegaţie. Şi imediat s-a şi ivit în revista lor. Îmi cer scuze celor de la Dacia, care au fost oneşti şi au anunţat din timp publicarea.

"Nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart"

2008-10-25T23:34:00.037+03:00

În 1996, Roger Garaudy, cândva un apreciat autor marxist-leninist, îşi vărsa în cap toată presa şi intelighenţia din Franţa pentru publicarea Miturilor fondatoare ale politicii israeliene. El şi Librăria românească din Paris - singura dispusă să-i pună la vânzare cartea.
Afirmând că noţiunea de "genocid", aplicată de tribunalul de la Nüremberg realei tragedii din al doilea război mondial a poporului evreu, e la fel de valabilă şi în cazul altor naţiuni atacate de nazişti şi negând caracterul ritualic (de holocaust - foc sfânt) al crimelor, Garaudy sfârşea prin a fi primul condamnat la amendă penală pe baza "articolului Gayssot" la legea presei din 1881: "Vor fi pedepsiţi [...] cei care contestă existenţa uneia sau mai multora dintre crimele contra umanităţii aşa cum au fost ele definite de articolul 6 al Statutului Tribunalului Militar Internaţional de la Nüremberg". Propus de un membru al Partidului Comunist Francez şi adoptat în 1990, acest amendament îi refuză cetăţeanului francez dreptul de a se îndoi, de a critica, de a supune judecăţii sale un fapt istoric. Nu întâmplător e acesta, dar (va) putea fi şi altul.
Partea cu adevărat dureroasă a evenimentului e că, sub o formă sau alta, acest amendament funcţiona în întregul Occident încă de dinainte de 1990. Doar că nescris, iar pedeapsa nu era penală, ci comunitară (excomunicară, să fiu precis).
În comunism, cândva, a nu te îndoi de politica oficială era privit de cei din jur ca un gest de supunere, în cel mai bun caz, de prostie. În democraţiile vestice, în ziua de azi, a face acelaşi lucru echivalează cu o sinucidere (socială). Să spui, vorba abatelui Pierre, susţinătorul lui Garaudy, că "nu toţi evreii au urechea muzicală a lui Mozart" este, de multe ori, un act de antisemitism.
Iar principiul ăsta se face observat cel mai uşor în artă, acolo unde şi poţi fi desfiinţat cel mai uşor. În romane, în filme, evreii au dislocat repede celelalte victime ale naziştilor. Au rămas doar ei. Cât despre nazişti, hmm!, aceştia sunt neaparat blonzi, înalţi, au privirea crâncenă, tăioasă, şi o singură ocupaţie, să bântuie după evrei, eventual rostind printre dinţi: "Juden, Juden!". Nimic mai păgubos. Sute de cărţi, sute de filme fără valoare - oferite ca nişte capodopere. Multe dintre ele, variante romanţate ale lui Mein Kampf, dar pe invers.
De aceea, deşi făcut într-o perioadă (1953) în care isteria antisemită încă nu avea amploarea de azi, nu pot să nu îmi exprim admiraţia faţă de Stalag 17 al lui Billy Wilder. Un film cu nazişti, fără un cuvânt despre evrei. Un film în care naziştii sunt altfel. Nu ştiu dacă seamănă cu cei reali, dar nici nu contează. E ficţiune, nu documentar. Cu asemenea nazişti, al doilea război mondial ar fi fost imposibil. Doar dacă, cel mult, Hitler şi-ar fi propus să extermine celelalte naţii prin râs şi să-i ucidă cu ironia şi sarcasmul.
Notă finală: Evreu de origine, remarcabil la Billy Wilder e că nimeni nu l-ar fi putut condamna dacă ar fi făcut din Stalag 17 un film la fel ca oricare altul despre război. Avea toate motivele din lume. Mama sa şi tatăl vitreg muriseră într-un lagăr de concentrare.

P.S. Pentru alte amănunte despre afacerea Garaudy, click aici. Pentru o idee corectă, citiţi cartea. O să vedeţi că, uneori, autorul se pripeşte în concluzii. Spre exemplu, e posibil ca nici una din dovezile practice de la Nüremberg (despre funcţionarea camerelor de gazare) să nu se susţină. Dar nici nu-i nevoie. Există mii de afirmaţii că aceste camere funcţionau şi, deşi nu suntem în stalinism, unde condamnarea să se facă exclusiv pe baza mărturilor, pentru mine e suficient.

S-a împlinit vorba mamei, sărmana, că fotbalul n-ajută celui care umblă cu furtişag

2008-10-23T00:10:00.002+03:00

Doar câteva vorbe.
Deşi CFR Cluj a jucat fotbal în primele două meciuri de Liga Campionilor şi a fost răsplătită pentru asta, acum, în partida cu Bordeaux a ales, în mod curios, să joace mai degrabă teatru. Simulări, trageri de timp... Trică - eliminat pentru mimarea unui fault, De Sousa - scos pe targă şi bandajat la sprânceană pentru o zgârietură cât un piercing de-al lui Mutu.
În fine, stau să-mi aduc aminte de ultimul joc în care tehnicile astea chiar au dat rod, dar nu reuşesc.
Fotbalul le-a pedepsit de fiecare dată.

Nu de noroc avem nevoie!

2008-10-22T00:30:00.014+03:00

1. Înaintea meciului cu Lyon, l-am auzit pe Goian zicând (declarând!) ceva de genul că: "vrem să jucăm prost azi, dar să avem şi noi noroc să câştigăm". După un gol înscris cu spatele şi 2-0 în minutul 11, trebuia să-i dau dreptate. Asta dacă nu m-aş mai fi uitat în viaţa mea la vreun meci de fotbal. Căci, până la sfârşit, s-a văzut că norocul nu ajută, e nevoie de muncă şi de tupeu pentru a câştiga o partidă de Champions League. Şi asta o ştiu până şi retardaţii din galerie, care strigă: "Luptă Steaua / Luptă Steaua!", nu "Noroc!" sau "Baftă, băieţi!".
De altfel, întreaga campanie de Liga Campionilor din toamna asta suferă de calcule făcute la plesneală. O socoteală din asta românească, potrivit căreia, după înfrângerea de acasă cu Bayern, tu mergi la Fiorentina (cea mai accesibilă echipă din grupă) să bubui mingile şi să scoţi un egal, pentru ca, în final, să baţi Lyon-ul pe teren propriu, aia de te spărgea acum doi ani în trei bucăţi. Să-ţi asiguri astfel o frumoasă şi nemuncită calificare, că în retur oricum îi razi pe toţi. Dumnezeu trebuie să fie român!

2. Pentru comentatorii noştri, un meci de fotbal nu durează niciodată 90 de minute. Cel din seara asta, spre exemplu, a ţinut mai întâi 23 de minute. Citatul e aproximativ: "Cine ar fi crezut că, în nişte grupe atât de puternice, Steaua şi CFR să adune deja 4 puncte?" Meciul a mai numărat apoi 32 de minute, când la 2-2, comentatorii îşi aminteau că văzuseră ei un meci la Constanţa, cu Franţa, care se terminase tot aşa. Prin urmare, musai şi ăsta. În minutul 45 (la 3-2), meciul s-a mai încheiat o dată. Socotelile de calificare şi gândul la paranghelie reîncepeau. În minutul 69, comentatorii au apucat să pecetluiască repede soarta partidei ("cu două puncte, Steaua va merge, cel mai sigur, în Cupa UEFA"), mai-mai să rateze celălalt final, de peste numai două minute, când chiar au aruncat definitiv prosopul şi puteau foarte bine să plece de pe stadion, ca unii dintre "suporteri", de altfel.
În minutul 90, la 3-5, meciul s-a terminat până şi pentru mine.

Concluzie: Nu de noroc avem nevoie, ci de un dispozitiv de îngheţat timpul. Dăăă, Doooaamneeee!!!

Puterea de ciomag a întâmplării

2008-10-21T12:23:00.017+03:00

Bataru rowaiaru - film japonez despre o clasă de elevi de liceu, răpiţi de soldaţi, duşi pe o insulă şi forţaţi, sub ameninţarea armelor, să se omoare între ei. Un joc, un singur supravieţuitor. Nu m-au convins stilul electrocutat al actorilor japonezi (specific aproape tuturor dintre ei) şi imitaţia de desen animat manga.
Das Experiment - film german despre un studiu sociologic, în care 20 de bărbaţi sunt împărţiţi în gardieni şi deţinuţi. Singura regulă a jocului. În scurtă vreme, gardienii trec la torturarea şi umilirea deţinuţilor. Nu m-au convins escaladarea gratuită a violenţelor şi psihanalizarea "băiatului rău" ca unul pe care l-a bătut tat-său în copilărie. Ceea ce, de altfel, şi răstoarnă întreaga demonstraţie: că răul zace în fiecare om. Numai să i se dea ocazia să-l facă... Că puterea maximă corupe maxim, după o vorbă care s-a mai folosit, dacă doriţi.

Al doilea film se inspiră în mod explicit din ce s-a petrecut la Standford University, în 1971. Primul doar mi-a amintit de asta.
Iată aici, cu aproximaţie, despre ce-a fost vorba: partea 1, partea a 2-a, partea a 3-a.

Întâmplarea te poate face mai puternic decât ştii.

Abominabilul gest al înmulţirii

2008-10-17T20:32:00.005+03:00

Psihanaliza (nu doar cea de inspiraţie hollywoodiană) explică fără incertitudine multe dileme, altfel esenţiale. Dacă eşti gay, vrei să-l fuţi pe tat-tău (sau tat-tău a vrut să te fută cândva pe tine, dar nu i-a ieşit), dacă-ţi plac femeile mai coapte, atunci vrei să i-o tragi lui mă-tă. Eşti nespălat, nu se poate explicaţie mai simplă decât aceea că te-au bătut părinţii în copilărie cu furtunul de la maşină. De la maşina de spălat. Şi aşa mai departe...
Acum, să mă ierte Dumnezeu-în-care-nu-cred şi dulcea mea soţie, dar nu reuşesc decât rareori să înţeleg nevoia de reproducere a oamenilor. Nu că mulţi dintre ei n-ar fi, vorba filmului, arhisuficienţi şi într-un singur exemplar, şi nici c-aş fi vreun psihanalist, dar aşa, pentru mine. N-am să intru în detalii pentru a nu crea neplăceri celor care au, sau îşi doresc copii. Îmi vin în minte unele monstruoase. Apoi mă abţin şi pentru că literatura confesivă nu a fost niciodată genul meu.
Închei printr-un citat aproximativ, de care mi-am amintit scriind la povestea asta: "Oglinzile şi copulaţia sunt abominabile pentru că multiplică lucrurile." Citatul e din Borges, care a murit orb, singur şi, pretinde menajera lui de-o viaţă, virgin.

Alegoria moarte-faun

2008-10-16T10:44:00.007+03:00

Poveştile moderne sunt diferite de cele pe care le ştiam noi de la bunici. Sunt stufoase, complicate. Populate cu zeci de personaje sfâşiate de conflicte de caracter şi de ingenioase genii ale răului, ele mai sunt pe deasupra şi teribil de violente. Sunt poveşti pentru cei mari.
De aceea, cu ochiul format de Stăpânul inelelor şi de Cronicile din Narnia, la început mi s-a părut plicticos să urmăresc El laberinto del fauno. Am aşteptat tot filmul să apară alte şi alte personaje fantastice (pe când aici sunt numai de trei feluri), am aşteptat ca povestea să capete volute aiuritoare, ca băieţii răi să aibă remuşcări şi printre cei buni să existe un trădător. Aiurea! E o istorioară simplă despre o fată care moare (nu, nu v-am dezvăluit nimic, afli totul de la prima scenă). Alegoria, dacă vrei s-o percepi, bine. Dacă nu, nu. Farmecul rămâne cam acelaşi.
Cu un singur lucru nu am fost de acord până la final. OK, e basm, trebuie să existe personaje bune şi personaje rele. Suntem în Spania lui '44, nici nu se poate altfel. Dar de ce răii sunt fasciştii, iar cei buni (al naibii!) comuniştii? Mi s-a acrit. Mă întreb oare cine o să aibă tupeul să conceapă o poveste în care cei răi să fie, în sfârşit, comuniştii, iar cei buni - fasciştii ori legionarii. Până la urmă nici n-ar fi o impietate. Nu altceva decât asta se întâmpla în România anilor '50, când "fasciştii" erau vânaţi prin pădurile şi munţii ţării de către (mereu bunii) comunişti. E material aici pentru cel puţin o povestire. Ofer gratuit drepturile de autor.

P.S. Guillermo del Toro despre filmul său: "I always think of that beautiful quote by Kierkegaard that says the tyrant's reign ends with his death, but the martyr's reign starts with his death. I think that is the essence of the movie: It's about living forever by choosing how you die."

Algoritmul lenei

2008-09-30T11:03:00.022+03:00

Liiceni papionaţi şi patapievici grizonaţi (sau invers, parcă) vin din când în când, culmea!, tot la TV, pentru a incrimina prostul gust, ţopenia, violenţa, hăhăielile de pe ecran comise toate în numele ratingului.
E o.k., pot trăi cu asta, să nu mă înţelegeţi greşit. Singurul lucru care mă deranjează în discuţiile de felul acesta sunt concluziile, mereu aceleaşi: goana după rating împinge televiziunile să difuzeze materiale de proastă calitate. Ei bine, după părerea mea, nu-i numai aşa. De vină e comoditatea realizatorilor, lenea lor, decisive, mai ales în ultima vreme.
Să luăm, de exemplu, Ştirile Pro TV, că tot am eu boală pe ele. Nu e fugă după audienţă atunci când transmit imagini cu pisici opărite de vii şi cai omorâţi cu lopata. E confort. Păi, nu e de mii de ori mai simplu să-l înlocuieşti pe Cristian Tudor Popescu, de acum câţiva ani (care proclama în direct cu Andreea Esca, n-am să uit niciodată!, "disoluţia autorităţilor în stat" şi-l condamna pe Iliescu că nu s-a descotorisit de "rictusu-i bolşevic"), să-l înlocuieşti, ziceam, cu Cătălin Radu Năpastă (cacofonia e intenţionată în cazul lui) şi cu o nouă specie de fiinţe omeneşti - reporterii de YouTube - care a devorat-o pe cea a reporterilor de teren, tot mai rari, tot mai inexistenţi, în ciuda intervenţiilor live la fiecare pas. Fiţi puţin atenţi. Eliminaţi mental "corespondenţii de teren". O să vedeţi că nu afecteză cu nimic desfăşurarea "actualităţilor", cum se numeau odată. Caseta merge!
Dar nu e numai Pro Tv-ul. Sunt toţi. Realizatorii ştirilor de pe la noi n-au profesionalismul şi implicarea de a se informa, spre exemplu, că UEFA nu transmite, la meciurile organizate de ea, imagini cu violenţele din tribune ori cu nebunii care intră în curul gol pe gazon. Tocmai pentru a nu încuraja astfel de acte. La noi, târâie un dezaxat un câine atârnat de maşină, se filmează şi se pune pe YouTube ca să-şi facă publică prostia, reporterul nostru de YouTube e acolo, la doar un click distanţă. Ce să se ducă el în teren, să descopere corupţia din administraţie sau abuzurile poliţiei. Las' că vin inundaţiile, canicula ori vreun accident de circulaţie. O să iasă atunci din redacţie şi-o să facă efortul unei "investigaţii" de juma' de oră.
De altfel, YouTube a instituit o nouă axiomă: pentru fiecare nebun care comite o tâmpenie, va exista cel puţin un altul care să filmeze şi să posteze tâmpenia pe internet.
Apoi, aceeaşi UEFA nu transmite imagini din tribuna oficială decât cu personalităţi (re)cunoscute internaţional. Ai să-l vezi la Champions League pe regele Spaniei, nu şi pe Gigi Becali. La emisiunile noastre, însă, Gigi Becali e peste tot. El şi alte piţipoance. Nu neaparat pentru că ar aduce rating, repet, ci pentru că e lejer să-l ai în studio. Omul ăsta vorbeşte şi singur, nu mai e cazul să-ţi pregăteşti o listă de întrebări. Mai degrabă o aduci pe Simona Senzual în emisiune, nu pe Patapievici. Pe Alina Plugaru, nu pe Liiceanu (că tot i-am nedreptăţit la început). Pe ele le întrebi ce fac sau cum se simt şi-ai scăpat. La ăştilalţi doi tre' să pui mâna pe vreo carte, ori un articol de ziar, iar cititul adoarme şi uneori cade mai greu la stomac decât carnea de porc.
Emisiunile de divertisment. Să zicem şi de ele. Insist, e trândăvie curată atunci când imporţi un format "din afară" şi pui nişte tâmpiţi să mănânce viermi cu polonicul ori să se lovească reciproc în testicule. Să angajezi scenarist, scenograf, regizor, să gândeşti, altfel spus, însumează un efort ce nu merită făcut.
În fine, eu unul am obosit. Luaţi, oricum, acest acest algoritm al comodităţii, definit atât de stângaci de mine, şi aplicaţi-l peste tot în televiziunile din România. De la emisiunile de dimineaţă, la talk-show-urile de noapte. Poate găsim şi un caz în care nu se potriveşte.
Daţi-mi de ştire!

Profesia de citit

2008-09-23T09:11:00.014+03:00

Trebuia s-o fac de la-nceputuri, puteam s-o fac mai demult, dar o fac acum, cu sentimentul că repar o nedreptate: Tudor Octavian e cel mai mare scriitor de proză scurtă şi foarte scurtă în viaţă. Cine-l ştie doar de la televizor nu-l ştie bine.
L-am citit prima dată pe când publica (alături de fotografiile lui Fane Jeg, închipuiţi-vă) pentru fiţuica numită Naţional şi pentru Academia Caţavencu. I-am decupat articolele din ziar cu foarfecele până am adunat câteva sute. Am obosit eu, el încă mai scrie. Câte un articol / povestire pe zi. Acum e la Jurnalul Naţional. Şi, poate, alături de Cărtărescu, este singurul scriitor român profesionist. În sensul că îşi "hrăneşte copiii" din ce câştigă în scris.
În timp, subiectele lui s-au mai diluat, multe s-au repetat, din Vasile B. (pe care eu mi-l amintesc de la naştere) a făcut un personaj de foileton. Tudor Octavian este însă, în substanţă, acelaşi - mai mult decât scriitor, el e citit.
Într-un mediu cultural populat de atâţia scriitori pe care nu-i citeşte nici dracu' (la noi nu s-ar sinucide nimeni, cum a făcut John Kennedy Toole, pentru că nu i s-a publicat o carte) ar trebui să se treacă în CAEN o nouă profesie, cea de citit sau scriitor-citit, ceva de genul acesta.
Măcar pentru Tudor Octavian ar trebui reviziut nomenclatorul. Da, el ar fi un bun început.

P.S. Cum era să uit!!! T.O. mai scrie săptămânal pentru Gazeta Sporturilor. Iar, din când în când, publică şi câte-o carte. Atenţie la lucrările lui despre artă! Pictori români uitaţi e mai veche, nu ştiu dacă se mai găseşte cu adevărat pe piaţă, dar aşa, ca idee.

N-am să iert darul ce mi l-ai făcut

2008-09-17T09:06:00.016+03:00

C.F.R. Cluj a reuşit aseară un lucru extraordinar. Desigur, a câştigat. Şi încă într-un stil convingător. Dar, mai presus de toate, a ştiut să culeagă darul ce i s-a aşternut la picioare. Roma era o echipă de bătut în orice condiţii, o echipă ieşită din formă, demotivată, bătrânciosă în atitudine şi joc. Iar C.F.R.-ul a executat-o, a reuşit să lepede apucătura asta (românească?!) de a pierde nu în faţa adversarului, ci a renumelui adversarului. Să ne amintim doar de Euro, când Franţa mânca bătaie de la toată grupa, iar noi ne apăram eroic, ori de meciurile Stelei cu Real Madrid, când jucătorii s-au luptat pe teren nu pentru minge, ci, la sfârşit, pentru tricourile galacticilor.
Meteahna aceasta putea fi revendicată, până acum, ca sport naţional. Alături de obiceiul identic şi la fel de păgubos de a-i face mari pe alţii. Ne amintim cu toţii de numele unor Knatzfier Nurfelag sau Anorthosis Famagusta, atât de greu de pronunţat înaintea meciurilor, imposibil de uitat după. Bine, Famagusta e acum în Ligă, după ce-a eliminat pe Olympiakos Pireu, dar noi i-am pus primii pe hartă. Şi mi se pare degradant să afirmi, aşa cum auzit aseară la televizor, că, iată, C.F.R.-ul nu a pierdut anul trecut în faţa oricărei echipe. Nu, mai rău, a pierdut în faţa unei echipe oarecare.
În fine, să revenim. Îmi place să cred că e meritul lui Trombetta (uite, un alt nume pe care l-am făcut mare). Ştiu că Andone ar fi îndemnat la prudenţă şi, cel mai probabil, ne-am fi băgat cu curul în poartă, chiar şi după al treilea gol primit. Numai că, acum, italianului îi revine o sarcină cu mult mai grea. Trebuie să ne exorcizeze de o altă practică. Beţia. Beţia cu apă rece (m-am crucit aseară văzându-i pe comentatori + Mitică Dragomir cum îşi dădeau poalele peste cap, profeţind egalul de pe Gruia, cu Chelsea). Şi trebuie să ne ofere ce nu prea am avut noi niciodată: constanţă în abordare (nu, nu în rezultate, să fim realişti, Chelsea e deocamdată din altă reţea, nici bip nu ne permitem să-i dăm)... Că altfel, aşa, minuni de-o săptămână-două s-au mai văzut. Până şi Insulele Feroe se întâmplă să aibă o victorie în palmares, ce naiba.

De la Lumière cetire...

2008-09-16T12:12:00.036+03:00

Citesc în Jurnalul Jeniei Acterian: "11 februarie 1933, ora 12. Ieri, în drum spre bibliotecă, un tip mă depăşeşte, se întoarce, mă priveşte, face câţiva paşi, se întoarce din nou şi tot aşa până la Piaţă, unde sigur m-a pierdut din ochi. Ce ţi-e şi cu bărbaţii ăştia! Îmi venea să râd. Abia m-am abţinut. Trecătorii m-ar fi luat de nebună şi - dacă râdeam de una singură - desigur că ar fi fost îndreptăţiţi să creadă că sunt într-o ureche."
Oricât de (in)consistente ar fi miturile care vorbesc despre eleganţa şi fair-play-ul epocii interbelice, tot mi-e greu să nu întrevăd în admiratorul tinerei Jeni (de nici 17 ani!) ceva din apucăturile golănaşilor de azi, care claxonează de nebuni şi aruncă vorbe dulci gagicuţelor pe stradă.
Iar, dacă golanului modern mi-e greu (nu să-i imaginez, ci) să-i probez evoluţia peste ani, "tipul" din Jurnalul unei fete greu de mulţumit mă împinge la un exerciţiu asemănător celui pe care îl ai când priveşti primele documentare ale fraţilor Lumière.

Eşti conştient că bucuriile, scârnăviile, tragediile, în fine, existenţa acelor fiinţe s-au stins de mult. Te surprind vitalitatea, încrederea, voioşia cu care zâmbesc sau îşi ridică pălăria ca să salute, în trecerea lor, camera de filmat. Şi îţi este imposibil să nu le schiţezi în minte o cât de scurtă biografie ulterioară. Adică, vezi copilaşul de câteva luni şi doamna grasă de alături, în bufanta ei rochie dungată, şi nu se poate să nu te gândeşti că, astăzi, amândoi deopotrivă sunt oale şi ulcele. Măcar atât.
Eu unul, cel puţin, văd în urmăritorul Jeniei Acterian pe viitorul om nou din anii de după. Foarte tânăr în momentul imortalizării în Jurnal, acest Nae, să-i spunem, provenea, îmi închipui, dintr-o familie de provincie, adusă în Bucureşti de Unire şi de speranţa căpătuirii. Dat la Şcoala de Arte şi Meserii de către tată - purtător de bogate musteţi răsucite, căinat într-ascuns şi finanţat cu mărunţişul rămas din prăvălie de către mamă, foarte posibil şi ea posesoarea unor mustăţi impresionante, eroul nostru se va căsători de tânăr pentru zestre (după ce în mod obligatoriu va fi făcut armata) cu o fată nici urâtă, nici frumoasă, dar cu (i)moralitatea nepătată. Va prelua afacerea familiei şi va locui (cu mici conflicte băneşti) cu părinţii, până ce îi va veni vremea să meargă la război, unde nu se va distinge prin vreo medalie sau vreo rană deosebită. Întoarcerea armelor şi moartea tatălui, dar şi instinctul său de supravieţuire îi vor oferi şansa de a se împlini, în apropierea vârstei de 35-40 de ani. Mirosind vremurile noi, va renunţa la apelativul de Nicholas, cu care dacă se mai alinta până atunci, şi-l va adopta pe cel de Nicolae. Va vinde prăvălia (atelierul?) familiei, va investi toţi banii în bunuri mobile (covoare, tablouri, bijuterii) şi se va înscrie surâzător în Partidul Comunist, punând umărul şi bâta la manifestaţiile anti-regaliste şi anti-ţărăniste din '45-'47. Îşi va continua ascensiunea, asigurată de un lanţ de turnătorii şi autocritici, până într-un post de adjunct pe undeva, de la înălţimea căruia îşi va da silinţa neîndoită de a-şi primi mereu subordonaţii cu spatele. Cel mult din profil, niciodată cu faţa. Acestora li se va lăuda cu cât bine a făcut la viaţa lui, dar, uite că, ce păcat!, tocmai acum nu e în postura de a-i ajuta şi pe ei. Îşi va băga fiul şi nora în servici, îşi va mai "croi" din când în când nevasta pentr-o ciorbă neîncălzită şi va muri, cel mai sigur, de inimă sau de ficat. Depus în holul instituţiei sau al întreprinderii, cadavrul (bos)umflat va fi purtat pe ultimul drum de un cârd de tovarăşi indiferenţi şi parţial ameţiţi. I se va cânta Internaţionala, în timp ce nevasta va plăti într-ascuns un pomelnic pe la vreun preot. Va fi uitat în scurtă vreme...

Desigur, există şi varianta ca personajul nostru să fi murit în război sau lovit de tramvai, pe la sfârşitul anilor '30. Şi să-l fi chemat Vasile, nu Nae. Ori să fi fost chiar unul din bunicii mei... Dar asta, bineînţeles, nu ne interesează.

Nefericirea dată de ghiul

2008-09-12T11:30:00.022+03:00

Aroganţa fericită a cocalarilor / pitzipoacelor despre care am vorbit acum ceva vreme, nu e întrecută decât de aroganţa nefericită a ghiulangiilor intelectualoizi.
Intelectualoizi pentru că la ei ghiulul e înlocuit cu diplome. De canotaj, de economie şi industrii, de muzicologie, nu importă, atâta vreme cât îngroaşă teancul de hârtii din C.V. (care e mai degrabă o megalomană autobiografie romanţată, zeci de pagini-fără număr, mânca-ţi-aş).
Ei îţi aruncă în faţă nu cărămida de euro, ci cărămida de titluri (aproape întotdeauna inginer, dar şi profesoruniversitardoctor, critic de artă, poet pentru copii). Cu cât impostura mai mare, cu atât e mai lungă lista de titluri. Ei nu au un nume (la sensul figurat) şi, mai ales, n-au prenume (la sensul propriu), pentru că în locul lui defilează funcţia: domnul director Muzici, domnişoara profesoară universitară Lăbonţu şi aşa mai departe. Doar cei care nu există fac caz de decoraţii de gumă. Să auzi vorbindu-se, de exemplu, despre domnul inginer Popescu, Cristian Tudor Popescu, ar fi o glumă proastă.
Apoi am mai spus că, spre deosebire de ceilalţi semeni ai lor, cocalarii cu diplomă sunt nefericiţi. O tristeţe gâtuită în voce (venind, vezi Doamne, din descifrarea tainelor universului) şi o figură patologic sictirită fac să-ţi acrească borşul în oală dintr-o simplă privire. Amabilitatea, bunul simţ, cumpătarea sunt pentru (po)pulime. Lor nu le trebuie din astea. Ei au diplomă!!! Şi ce altă satisfacţie într-o diplomă decât aceea de a o arăta şi altora? Numai, cum li-e imposibil să şi-o atârne de gât şi să umble cu ea prin târg, şi-o lipesc pe faţă, care devine tragică, stricată, tumefiată de-atâta înţelepciune pe centimentru pătrat.

P. C. te bazezi de zici că vine Apocalipsa?

2008-09-11T17:17:00.005+03:00

Isteriile despre sfârşitul lumii nu şi-ar avea rostul decât dacă acesta chiar ar veni. Doar că atunci nu şi-ar mai avea rostul, nu ştiu dacă mă-nţelegeţi.
Nici în ruptul capului n-am reuşit să pricep ce calcul politic (căci numai de calcul politic poate fi vorba) au făcut conservatorii când au ieşit în stradă, căinând implacabila apocalipsă de la Geneva. Fiindcă, dacă sfârşitul nu vine, atunci s-au făcut de o mare cacao. Iar dacă vine, vorba bancului, la ce le foloseşte?
Există oare alegeri după moarte?!

Chicken Little e de mâncare

2008-09-10T00:43:00.005+03:00

Oamenii folosesc formule perverse pentru a-şi masca cruzimea şi indiferenţa la cruzime.
De vreo câteva zile circulă un clip (parcă al celor de la Ave) cu nişte găini animate, care nu mai pot de bucurie prin galantare la gândul că or să ajungă friptură şi grătar.
Nu e prima reclamă de genul acesta, nici singura. Abatoarele pun pe ambalaje fotografii colorate cu păsări zâmbitoare şi puişori încă îmbrăcaţi în puf (cum face Transavia). Şi, deşi nu cred să mănânce nimeni desene animate, produsele se cumpără. Paradoxul dintre imaginea veselă de pe ambalaj şi animalul spintecat dinăuntru face viaţa mai plăcută şi digestia mai uşoară.
Ca atunci când gospodina prepară ciorbă de văcuţă (mică şi simpatică, asemeni bucăţilor plutind din farfurie), nu ciorbă de vacă (dobitoaca aia încornorată, care zguduie pământul sub ea, prăvălită de lovitura de baros a măcelarului).

Primiţi cu clişeul?

2008-09-04T00:03:00.009+03:00

Da! E un clişeu să spui despre un fenomen incontrolabil că se petrece cu furia dezlănţuită a unei orchestre.
Luaţi de-aici şi de mai jos, să vă convingeţi, însă, că nu sunt doar vorbe răsuflate. Sau, mai precis, de ce acestea sunt vorbe răsuflate şi ce bine e că este aşa.

Fericirea dată de ghiul

2008-09-02T23:47:00.008+03:00

Întâi am privit personajele de pe cocalari.com şi pitzipoanca.org ca pe ceea ce sunt: nişte ţărani. Nişte mocani opăriţi, cum ar spune tot dintre ei, uitându-se la noi, oamenii de rând (obişnuiţi?! tot mai puţin majoritari?! cum să ne numim?).
Apoi m-a lovit. Înainte de-a fi ţărani, sunt exemplul suprem de fericire. Lanț de aur + paiete + celular + ochelari de soare = fericire. Nici o îndoială, nici o idee, nici o întrebare, doar răspunsuri. Și acelea foarte puține.

E varianta de azi a sanctei simplicita a lui Giordano Bruno. Doar că, în loc să îndese crengi pe rug, ca-n povestea cu filosoful italian, cel mai probabil ei ar da drumul la manele şi ar înteţi focul cu euroi.
Să fie primit! Iuuuuuiii!!!

The Light Knight

2008-08-25T11:34:00.008+03:00

Zi-i unui puşti de clasa a 9-a, a 10-a, să facă pe nebunul, să se prostească câteva minute în rolul unui zănatec, fără principii, fără moral, dar cu o poftă teribilă de sânge.

Cel mai probabil o să înceapă să dea ochii peste cap, să alerge din cracă-n cracă, să rânjească, să se încrunte brusc în secunda imediat următoare, iar, dacă e niţeluş mai inteligent, să-şi dezvolte un tic facial (cum ar fi, să zicem, să scoată limba din când în când, ca un şarpe).
Nu că aş avea o idee fixă despre cum ar trebui interpretat răul (uitaţi-vă totuşi la Utomlyonnye solntstem al lui Nikita Mihalkov, sau, ca să nu ne depărtăm de Hollywood, la Keiser Soeze şi John Doe ai lui Kevin Spacey). Şi nu că n-aş fi indulgent, socotind că e vorba totuşi despre un film făcut după benzi desenate, dar rolul lui Heath Ledger e al naibii de previzibil. Şi lipsit de complexitate. Chiar văzut la Multiplex, cu boxele tunându-ţi în urechi şi ecranul prăbuşindu-se peste tine.
Poveştile mereu schimbătoare despre cum a căpatat Joker teribilele cicatrici, despre presupusa sa suferinţă în copilărie, sunt vechi de la acelaşi Se7en, adică tocmai din 1994. Înainte, cu ajutorul binevoitor al cenzurii, era comod să-i construieşti ucigaşului o biografie horror, doar nu voiai să acuzi societatea americană pentru ce-a devenit. Acum asistăm la o răsturnare de clişeu, ce se vrea a fi grozav de subtilă. Numai că nu e.
La fel cum nici cronicile post-mortem pentru Ledger nu sunt. Poftim aici câteva. Toate vorbesc aproape numai despre Joker şi ce bine că în rolul lui a fost distribuit actorul australian care a sfârşit tragic anul acesta. Ba chiar cum îl taie pe Jack Nicholson în două, de parcă ar fi spaghetti-western, nu actorie.
E onorabil să vorbeşti frumos despre morţi. Dar să-i transformi în ceea ce n-au fost niciodată, mă umple de greaţă. Laura Stoica a devenit astfel, la moartea ei, o mare artistă, Adrian Pintea - un maestru al scenei, Iosif Constantin Drăgan - profesor, iar nu securist-legionar. Deh, e şi asta o formă de îmbălsămare.
Revenind la subiectul nostru şi despărţind puţin apele, ţin să spun totuşi că uvertura filmului e incitantă, dark, într-adevăr. Mai mult meritul regizorului-scenarist decât al actorilor. Şi cam atât. Filmul, per-ansamblu, pare făcut pentru americanii middle-class care se simt loviţi în valorile lor naţionale (comunitate, familie, solidaritate).
Verdictul: Siropel. Light. The Light Knight.

Jurnal de blog

2008-08-21T01:38:00.014+03:00

E o lună acuşi de când n-am mai apărut pe blog. În parte, fiindcă am fost în concediu. Pe de altă parte, pentru că e chiar greu şi pre(ten)ţios să ai ceva de spus aproape în fiecare zi.
Tolstoi putea s-o facă. El, da. Scria în jurnal de câte ori făcea baie pe zi sau ce rubedenii îi mai călcau pragul. Rebreanu, şi el, nota cu conştiinciozitate (aproape ţi-l închipui muind creionul chimic în gură) numărul purceiilor cumpăraţi sau al butoaielor cu vin date argatului la desfacere, în piaţă. Dostoievski scrie periodic în jurnal pentru că n-are încotro, însemnările sale apar la gazetă (Jurnal de scriitor).
Imaginarul personaj al lui Călinescu, doctorul Hergot, îşi notează zi de zi, imun la tulburările universale ori la dramele familiei sale, un cel mult "insomnie", "uşoară febră","37 de grade la umbră" sau finalul "Cerul extrem de senin. Privit steaua polară". "Dobitoc" zice Ioanide. Dobitoc să fie.
Julien Green povesteşte în Jurnal (recomandarea mea ardentă, alături de cel al lui Ion D. Sârbu!) un caz divers, decupat din ziar, când, unei tinere ucise în Central Park din New York, poliţia îi găseşte în poşetă carnetul de însemnări zilnice. Ultima notiţă: "Mie nu mi se întâmplă niciodată nimic important."
Jeni Acterian, 10 iunie 1933, când împlineşte 17 ani: "O zi ca oricare alta. Cei mai frumoşi ani ai vieţii mele trec fără să se întâmple ceva."
Tudor Octavian aminteşte şi el un personaj (real sau imaginar, n-are importanţă) care zilnic, ani la rând, invariabil, a scris în jurnalul său o singură frază: "Nimic demn de semnalat pentru istorie".
Aşa că, eu ce să mai zic despre lipsa mea?
Nimic demn de semnalat pentru istorie.

P.S. A nu se înţelege câtuşi de puţin că, dacă Rebreanu scrie de butoaiele de vin, Tolstoi despre duşurile zilnice, hai, să zicem, şi Cărtărescu despre aspiraţiile sale Nobeliare, acestea ar fi lucruri ridicole. Dimpotrivă, la ei sunt sublime. Dar numai la ei... La un pârlit, sunt de tot râsul.

Din drum

2008-07-23T08:50:00.007+03:00

Ieri am văzut o ţigancă cu nasul tăiat. Cu un copil în braţe, în faţa Mitropoliei. Plângea pentru bani. Nu i-am dat nimic. Am trecut repede mai departe. Aproape i se vedeau creierii.
Acum trei ani, într-o iarnă fără zăpadă. Staţie de autobuz în plin centru. Noapte, frig, aburi, oameni grăbiţi. În spatele unui chioşc de tablă, câţiva aurolaci. Printre ei, o fată de 16-17 ani. Poate mai puţin, nu-mi dau seama. Brunetă, frumoasă, îmbrăcată chiar decent, dar totuşi una de-a lor. Imposibil să n-o remarci. Un ţăran-de-oraş între două vârste, cu o facibă slinită pe el, un alcoolic în ascensiune, cu femeie şi copii acasă, cel mai probabil. Cu datorii la crâşmă, abonament la meci şi credite în bancă pentru uşa metalică de la apartament. Se apropie de ea. Îi goneşte pe ceilalţi cu o înjurătură. O mângâie pe faţă şi o chemă cu el. Fata n-ar vrea. Îşi ţine mâinile pe lângă corp şi călcâiele lipite. Aurolacii se apropie, pe rând, de la distanţă, şovăie o vreme, ciulesc fricoşi urechile, dau să se uite, apoi se retrag cu spatele. Ca nişte câini care ştiu că un semen de-al lor este jupuit într-o încăpere. Îmi soseşte autobuzul. Privesc în urmă. Nu mai disting nimic. E aglomerat, trebuie să-mi iau bilet.
Lângă Palat, au adus chinezi la lucru. Mai ieftini, mai mulţi. Într-o dimineaţă am văzut când i-a debarcat dintr-un microbuz. Mergeam la serviciu. Îmbrăcaţi în pantaloni la dungă, din aceia de nailon, pe care îi găseşti la tarabă, cu pulovere de bazar, cu şlapi de plastic în picioare şi şosete. Cei mai înstăriţi, cu tenişi (cum altfel decât) chinezeşti. Speriaţi, precauţi, se adunau unul în altul ca nişte găini. Câţiva încercau să braveze şi se îndepărtau doi-trei metri de grup, cu un zâmbet forţat pe figură. Apoi reveneau, voit nepăsători, păşind înapoi, până se lipeau cu spatele de unul din camarazi. Azi am văzut că le-a pus Romtelecom-ul un aparat cu cartelă în curte, printre barăci. Cât o fi oare minutul până-n China?

Civilizaţia ca problemă de statistică

2008-07-20T01:17:00.006+03:00

Ieri am exagerat. Există totuşi ceva memorabil despre Bulgaria, chiar dacă nu e vorba despre amabilitatea personalului de la hoteluri şi baruri, ori de curăţenia staţiunilor.
Datorat nu atât bulgarilor, cât turiştilor veniţi la mare, ce te impresionează imediat pe plajă e numărul mare de cititori de carte. De Nora Roberts, Danielle Steel şi Stephen King, e drept, dar asta nici că mai contează: la două-trei saiz-longue-uri vezi pe cineva citind. Printre ei nu se poate să nu fie şi unul care să-l deschidă pe Tolstoi ori pe Thomas Mann. E o chestiune de statistică, până la urmă. Şi un mare semn de civilizaţie. Părerea mea.
Sigur, după cum am zis, turiştii sunt cei "vinovaţi". "Culpa" bulgarilor este aceea că, pe lângă magneţi de frigider şi tricouri turceşti, la tarabele lor găseşti de cumpărat cărţi. În germană, engleză şi bulgară. Nu şi în limba română. Asta în ciuda faptului că staţiunile lor sunt populate, în majoritate, de ai noştri.
Mmmm!?! Mă întreb oare ce înseamnă asta.

A Country For No Men

2008-07-19T00:23:00.009+03:00

"Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea." (Apocalipsa, 3 : 15-16)

Bulgaria suferă de păcatul acesta înfricoşător. Nu se remarcă prin nimic. E, nu căldicică, ci bleagă, lălâie, ca o haină de îmbrăcat în casă. Nu ştii că o porţi, nu eşti conştient de ea.
După atâtea aşteptări, alimentate de reclamele (prost) ascunse de la televizor, dacă ar fi să spun musai ceva despre ţara vecină, cel mai uşor mi-ar veni să inventez.
Fiindcă, la o zi-jumătate de la întoarcere, deja amintirile mele despre Ţinutul Trandafirilor (o notă bună totuşi pentru brandul de ţară) s-au estompat (plaja, hotelul, staţiunea, magazinele - toate de o banalitate pe care personajele dostoievskiene, atât de iubitoare de umilinţă, ar fi căutat-o cu însetare).
Doar stomacul meu ce-şi mai are nostalgiile după mâncărurile de la all-inclusive.
Recunosc, recunosc, şi după băuturile de acolo, da.

Pentru ce sunt premiile

2008-07-12T12:27:00.005+03:00

Nu ştiu dacă Academia Americană de Film s-a gândit vreodată, dar există un gest în Monster, petrecut undeva înspre minutul 55 al filmului şi în scena lipsă din link-ul de mai jos (aici), de dinainte de sărut (se observă uşor cut-ul), un gest pentru care Charlize Theron merita un al doilea Oscar.
În general, se spune că, unui actor, cel mai greu îi este să râdă şi să plângă în mod natural.
Meritul Charlizei Theron e că le realizează, într-o singură secundă (poate mai puţin), pe amândouă deodată, într-un zâmbet, ce îl recunoşti ca fiind al acelora care nu s-au bucurat niciodată.
Aflat undeva între nevoia exasperată de a fi iubit şi nesiguranţa de a cere asta ca pe ceva ce ţi se cuvine, între aşteptare şi disperare, acest zâmbet l-am mai văzut (demult tare) la o fată de cinsprezece-şaisprezece ani dintr-un orfelinat, am ghicit eu, care s-a întâlnit în tramvai, cocârjată de ghiozdanul din spate, cu două colege de-ale ei, care sigur "absolviseră" în urmă cu ceva timp. Împinsă de la spate de pornirea de a le îmbrăţişa, ţinută în loc de frica, atât de naturală, că sentimentele nu-i sunt împărtăşite (şi aşa şi părea), la ea zâmbetul de disperare a durat mai mult.
Mai mult decât am găsit eu tăria să mă uit.

To love a robot

2008-07-07T00:27:00.008+03:00

Nadal a câştigat la Wimbledon. Nu contează, putea fi Federer.
Altceva vreau să spun.
Chiar dacă în tribunele engleze simpatiile erau împărţite, pentru un spectator neutru, nu a putut exista decât o singură opţiune: Nadal. Iată de ce.
Pe de o parte, îl avem pe Federer. O maşinărie, un robot (are Cristian Tudor Popescu un articol despre el, pe vremea când Elveţia ne bătea în Cupa Davis), la care până şi enervările şi bucuriile par programate (prin cât sunt de previzibile şi de repetitive), copiate după cele ale "jucătorilor" de la Fifa Playstation. Cu o purcicuţă bătrână, cu nume de vacă (Mirka sau Milka) pe post de iubită, cu tricoul polo de pensionar şi cu un impresar travestit într-un impermeabil, care făcea din el exact ceea ce este (adică a blood-money sucking freak), Federer e poate pe placul occidentalilor. Pentru un estic, ori un latin, el nu este decât tipul pe care te bucuri să-l înfrângi.
De cealaltă parte, e Nadal. Puşti-minune, care, deşi a muncit de i-au ieşit ochii ca să ajungă în vârf, nu lasă impresia asta. La el reuşita pare că vine în mod natural, oarecum şmechereşte, din rever, ceea ce nu poate să nu ne placă, nouă, românilor. Nadal se scobeşte-n cur înaintea serviciului, poartă pantaloni trei-sferturi şi maiou, să i se vadă muşchiul, ca băieţaşii de cartier. Are în spate o întreagă familie (ca un şef mafiot) şi o gagică bună ca să-l încurajeze, nu o marcă de ciocolată. Nadal se urcă pe tribune de bucurie şi plânge, la Federer, chiar de-ar fi făcut-o, ar fi fost nenatural, ca o înjurătură de-a lui Dinescu în gura lui Patapievici. Şi-apoi până la cine să escaladeze Federer tribuna? Zău aşa!
În concluzie, oamenii au nevoie, când îşi stabilesc afinităţile, de sentimente în care să se regăsească. Pe roboţi îi admiri pentru performanţe, cu siguranţă. De iubit, îţi iubeşti câinele care ţi se pişă pe covor sau iubita care te cicăleşte.
Nimeni n-a ţinut cu Deep Blue când l-a bătut pe Kasparov. Poate doar elveţienii şi nemţii.

Filme care îşi cer somnul

2008-07-05T17:13:00.006+03:00

Recomandare: Peliculas para no dormir pe HBO. Nu toate sunt "sperioase", nu toate sunt reuşite, dar, dacă măcar nu-şi ating scopul, un lucru e sigur: la ora la care le transmit ăştia, devin foarte uşor Filme care iţi dau somn(ul).
Noapte bună!

Nisipul şi bârna

2008-07-04T13:48:00.004+03:00

Întotdeauna am considerat că politeţea într-o relaţie apropiată (dragoste, prietenie) nu-şi are locul. Mulţumirile şi scuzele sunt pentru străini. Sunt o formă de suportare socială.
Filmul pe care l-am văzut ieri a vorbit despre asta. Doi soţi, cu doi copii şi un număr de ani împreună, ajung (nu, nu ca la Hollywood să se urască şi să se omoare într-o baie de sânge, ci) să se piardă unul pe celălalt din vedere în acea ceaţă densă şi apăsătoare a politeţii conjugale (consumată în faţa şemineului, într-un mod foarte asemător cu scenele din Cântăreaţa cheală). Asta până când ea se îndrăgosteşte de un altul.
Sătulă să facă legături între subiect şi predicat, între idei, între fluturi, între lucruri şi praf (aşa cum spunea o lectură şcolară din vremea mea), fugari între două trenuri, la un film şi la un ceai servit la bufetul din gară, rostind cuvinte fără şir, fără obligaţia de a vorbi ce se cuvine, ea şi el (de asemenea, implicat într-o căsătorie despre care nu aflăm niciodată nimic) îşi recuperează, sub ochii noştri, ani frumoşi din viaţă.
Spre norocul ei, o dată cu firul de nisip, care îi intră în ochi chiar de la prima întâlnire, el îi înlătură şi bârna grea, insuportabilă pentru toţi (nu-i aşa?!) a existenţei liniştite, trăite în binecuvântata ignoranţă.
Dar oare chiar aşa să fie?

P.S. O politeţe exagerată obţine, de cele mai multe ori, exact efectul invers celui urmărit. Şi aici chiar puteţi să mă credeţi, fiindcă n-am spus-o eu.

Orice e permis!

2008-07-03T14:07:00.003+03:00

Oricât de mult îl speria fraza asta pe Dostoievski și, în ciuda faptului că, într-o formă sau alta, a pus-o în gura tuturor demonilor săi, chiar așa e. Totul este permis. Mai puţin greşelile flagrante de limbă.
Discuţiile despre cărţi şi filme (zic eu, rogu-te) vor ocupa cea mai mare parte a acestui blog. Sunteţi însă liberi să propuneţi şi altceva. Porn included.
Aşa că, acum, la început de drum, deşi sunt ateu, mă adaptez repede: Doamne ajută!